sacrificaţi lui. Le cântă despre cele nouă zile în care Tatăl Tuturor atârnase de Copacul Lumii, cu trupul găurit de lance şi sângele scurgându-i-se din rană. Le cântă despre toate lucrurile învăţate de Tatăl Tuturor în timpul chinului său: cele nouă nume, cele nouă rune, cele de-două-ori-nouă
farmece. Când le spuse despre lancea înfiptă într-o parte a trupului lui Odin, bardul gemu cuprins de durere, ca şi cum însuşi Tatăl Tuturor ar fi strigat, în chinul său, iar oamenii se înfiorară, imaginându-şi durerea sa.
Găsiră scraeling- ul19 în ziua următoare, care era chiar ziua din săptămână a Tatălui Tuturor. Era un bărbat scund, cu părul negru ca pana corbului şi cu pielea de culoarea lutului roşu. Vorbea cuvinte pe care nu le pricepea nimeni, nici măcar bardul lor, care fusese pe o corabie ce navigase printre Coloanele lui Hercule şi de aceea era în stare să vorbească
graiul negustoresc ce se vorbea în toată Mediterana. Străinul era îmbrăcat cu pene şi blănuri şi avea împletite în părul său lung tot felul de oase mici.
Îl duseră în tabăra lor şi-i dădură carne friptă să mănânce şi băutură tare ca să-şi potolească setea. Râseră cu toţii când omul se împletici şi începu să cânte, râseră şi de felul în care 19 Scraeling – denumirea dată băştinaşilor americani în saga lui Leif Eriksson, cu sensul de „barbar”, „străin”.
îşi clătina capul – şi toate acestea doar după un singur corn cu mied. Îi dădură mai multă băutură, şi după scurt timp străinul adormi sub masă, cu capul pe un braţ.
Atunci îl ridicară de acolo, câte un om la fiecare mână şi câte un om la fiecare picior, şi-l purtară pe umeri, alcătuind astfel un cal cu opt picioare, şi-l duseră în fruntea unei procesiuni până la un frasin de pe culmea de deasupra golfului, iar acolo îi puseră o funie de gât şi-l spânzurară sus, în bătaia vântului, omagiul lor adus Tatălui Tuturor, stăpânul spânzurătorilor. Trupul scraeling-ului se zbătu în vânt, faţa i se înnegri, limba îi ieşi din gură, ochii i se bulbucară, iar penisul îi deveni suficient de tare ca să poţi atârna de el un coif din piele. Iar oamenii strigară şi se veseliră, mândri că-şi trimiseseră sacrificiul spre cer.
Iar în ziua următoare, când doi corbi imenşi se opriră pe cadavrul scraeling-ului, câte unul pe fiecare umăr, şi începură să-i ciugulească obrajii şi ochii, oamenii ştiură că
sacrificiul lor fusese primit.
Iarna fu lungă şi ei răbdară de foame, dar îi bucura gândul că atunci când va veni primăvara vor putea să trimită corabia înapoi, ca să aducă din ţinuturile nordice colonişti, şi să
aducă femei. Iar când vremea deveni mai rece şi zilele mai scurte, unii dintre oameni începură să caute satul scraeling-ilor, sperând să găsească hrană şi femei. Nu găsiră nimic, doar locul în care se aflaseră focurile unei tabere ce fusese părăsită.
Într-o zi din mijlocul iernii, când soarele era îndepărtat şi rece ca o monedă de argint, văzură că rămăşiţele scraeling-
ului fuseseră luate din frasin. În după-amiaza aceea începu să ningă, cu fulgi înceţi şi uriaşi.
Oamenii din Nord închiseră poarta taberei lor şi se retraseră în spatele peretelui de lemn.
Ceata de războinici scraeling-i năvăli peste ei în noaptea aceea. Cinci sute de oameni împotriva a treizeci. Scraeling- ii escaladară peretele şi în următoarele şapte zile îi uciseră pe cei treizeci de bărbaţi, în treizeci de feluri diferite. Iar marinarii fură uitaţi, de istorie şi de cei din neamul lor.
Ceata de războinici dărâmă peretele şi arse satul. Arse şi
corabia cea lungă, care fusese trasă pe mal şi răsturnată cu fundul în sus. Scraeling-ii sperau că străinii cei palizi aveau doar o singură corabie şi că, dându-i foc, pe ţărmurile lor nu vor mai veni şi alţi oameni din Nord.
Toate acestea s-au întâmplat cu o sută de ani înainte ca Leif cel Norocos, fiul lui Erik cel Roşu, să redescopere ţara aceea, pe care a numit-o Vinland. Zeii săi îl aşteptaseră să
sosească: Tyr cel cu o singură mână, Odin cel cărunt, zeul spânzurătorilor, şi Thor al tunetelor.
Erau deja acolo.
Aşteptaseră.
CAPITOLUL PATRU
Midnight Special
Să mă lumineze
Midnight Special
Să mă lumineze cu iubire
„THE MIDNIGHT SPECIAL”, CÂNTEC
TRADIŢIONAL
Shadow şi Wednesday îşi luau micul dejun la un restaurant Country Kitchen, vizavi de motelul lor. Era ora opt dimineaţa, iar lumea era ceţoasă şi rece.
— Mai eşti gata să părăseşti Eagle Point? întrebă
Wednesday la bar. Dacă da, trebuie să dau nişte telefoane.
Astăzi este vineri. Vineri e o zi liberă. Ziua unei femei. Mâine e sâmbătă. Sunt multe de făcut sâmbăta.
— Sunt gata, zise Shadow. Nu mă reţine nimic aici.
Wednesday îşi umplu farfuria cu mai multe feluri de mezeluri. Shadow luă puţin pepene, un covrig şi o cutie de brânză cu smântână. Apoi se duseră şi se aşezară într-un separeu.
— Ce vis ai avut azi-noapte… zise Wednesday.
— Da, răspunse Shadow.
Urmele de noroi lăsate de paşii Laurei fuseseră vizibile pe covorul motelului în dimineaţa aceea. Duceau din camera lui pe coridor, şi de acolo către uşă.
— Aşadar… de ce ţi se spune Shadow? întrebă Wednesday.
— E un nume, răspunse Shadow, ridicând din umeri.
Dincolo de geam, universul înceţoşat devenise un desen în creion, cu vreo zece nuanţe diferite de cenuşiu, având ici-colo câte o pată de roşu electric sau de alb curat.
