acolo, la spălatul vaselor. Fetiţa era mică, slabă, cu ochi mari, căprui, şi păr de un castaniu-închis, dar nu muncise niciodată prea mult, căci se fofila întotdeauna şi prefera să

asculte poveşti, dacă se găsea cineva care să i le spună. Le prefera pe cele despre spiriduşi şi fantome, despre câinii negri ai mlaştinilor şi despre femeile-focă din Marea Mânecii.

Şi cu toate că moşierul râdea de asemenea lucruri, femeile care lucrau la bucătărie puneau noaptea afară, lângă uşă, un castron de porţelan plin cu lapte nesmântânit, pentru spiriduşi.

Au trecut mai mulţi ani şi Essie n-a mai fost o fetiţă

slăbuţă, a crescut şi s-a mlădiat precum valurile din marea cea verde, iar ochii ei căprui au început să râdă şi părul ei castaniu s-a umflat şi s-a cârlionţat. Essie se uita cu plăcere la Bartholomew, fiul de optsprezece ani al moşierului, care se întorsese acasă de la Rugby, iar într-o noapte se duse la piatra de la marginea pădurii şi puse pe ea o bucată de pâine din care mâncase Bartholomew, înfăşurată cu o şuviţă tăiată

din părul ei. Şi chiar a doua zi Bartholomew veni şi vorbi cu ea şi o privi aprobator cu ochii lui – care aveau culoarea albastră periculoasă a cerului când vine furtuna – în timp ce fata curăţa căminul din dormitorul lui.

Are nişte ochi tare periculoşi, îşi zise Essie Tregowan.

La scurt timp după aceea, Bartholomew se duse la Oxford, iar când starea lui Essie deveni evidentă, fata fu concediată.

Dar copilul se născu mort şi, ca o favoare făcută mamei lui Essie, care era o bucătăreasă foarte bună, soţia moşierului îşi convinse soţul s-o angajeze din nou pe fosta servitoare în slujba pe care o avusese.

Chiar şi aşa, dragostea lui Essie pentru Bartholomew se transformă în ură pentru familia acestuia, şi după un an îşi luă ca amant un bărbat dintr-un sat învecinat, un om cu o reputaţie rea şi care se numea Josiah Horner. Şi într-o noapte, pe când familia moşierului dormea, Essie se sculă şi trase zăvorul de la uşa din faţă, ca să între iubitul ei, iar acesta jefui locuinţa în timp ce stăpânii erau adânciţi în somn.

Bănuielile s-au îndreptat de îndată către cei din casă, deoarece era evident că cineva descuiase uşa (soţia moşierului îşi aducea aminte foarte bine că trăsese chiar ea zăvorul), cineva care ştia unde îşi ţine moşierul tava de argint şi unde se află sertarul cu monede şi cambii. Dar Essie, care negase cu încăpăţânare totul, n-a putut fi acuzată de nimic până când jupân Josiah Horner a fost prins în Exeter, în vreme ce încerca să schimbe una dintre cambiile moşierului la un negustor. Moşierul îşi recunoscu hârtia, iar Horner şi Essie ajunseră la tribunal.

Horner fu condamnat de curtea cu juri locală şi lăsat rece, cum se zicea în jargonul crud şi direct de atunci, dar judecătorului i se făcu milă de Essie, din cauza vârstei şi a părului ei castaniu, şi o condamnă la deportare timp de şapte ani.

Fata a fost dusă pe o corabie numită Neptune, aflată sub comanda căpitanului Clarke. Astfel ajunse Essie în Carolina, dar pe drum încheie o alianţă cu zisul căpitan, convingându-l pe acesta s-o ia cu el în Anglia, ca soţie a sa, şi s-o ducă în casa mamei lui din Londra, unde n-o cunoştea nimeni.

Călătoria înapoi, după ce încărcătura de oameni fusese schimbată pe una de bumbac şi tutun, a fost liniştită şi fericită pentru căpitan şi noua lui soţie, care erau ca două

turturele sau ca doi fluturaşi, care se sărutau tot timpul şi-şi făceau mici cadouri.

Când ajunseră la Londra, căpitanul Clarke o duse pe Essie să locuiască împreună cu mama lui, care o trată ca pe soţia fiului ei. După opt săptămâni, Neptune ridică din nou ancora, iar tânăra şi frumoasa soţie îi făcu soţului ei semne de despărţire de pe chei. Apoi se întoarse în casa soacrei sale.

Bătrâna lipsea, aşa încât Essie luă o bucată de mătase, mai multe monede de aur şi un vas de argint în care bătrâna îşi ţinea nasturii, apoi dispăru în străfundurile Londrei.

În următorii doi ani, Essie deveni o desăvârşită hoaţă din prăvălii, fustele ei largi putând să ascundă o mulţime de lucruri – mai cu seamă bucăţi de mătase şi de dantelă furate

–, şi-şi trăi viaţa din plin. Pentru faptul că scăpa de fiecare dată de necazuri, Essie mulţumea făpturilor despre care i se povestise în copilărie, spiriduşilor (a căror influenţă ajungea până la Londra, era ea convinsă), şi în fiecare noapte punea un castron din lemn, plin cu lapte, pe pervazul ferestrei, cu toate că prietenele ei râdeau de ea. Dar tot ea râse la urmă, atunci când prietenele ei se îmbolnăviră de sifilis sau de blenoragie, în timp ce Essie rămase sănătoasă.

Abia trecuse un an de când îşi serbase a douăzecea zi de naştere, când soarta îi dădu o lovitură rea. Stătea la hanul Crossed Forks de pe Fleet Street, în Bell Yard, când văzu un tânăr care intră şi se aşeză lângă foc, un tânăr abia ieşit din universitate. „Oho! Un porumbel bun de jumulit”, îşi zise Essie, şi se aşeză lângă el şi-i spuse ce băiat frumos era şi-l mângâie cu o mână pe genunchi, în timp ce cu cealaltă îi căuta ceasul de buzunar. Atunci tânărul o privi drept în faţă, iar inima ei începu să bată tare când văzu ochii albaştri periculoşi precum cerul de vară dinaintea furtunii care se uitau la ea, iar conaşul Bartholomew îi spuse pe nume.

A fost dusă la închisoarea Newgate şi acuzată că se întorsese din deportare. Găsită vinovată, Essie nu a uimit pe nimeni spunând că este însărcinată, deşi moaşele oraşului, care verificau asemenea afirmaţii (de obicei false), au fost surprinse să descopere că Essie chiar era gravidă, cu toate că

Essie a refuzat să spună cine-i tatăl.

Sentinţa de condamnare la moarte a fost schimbată încă o dată în deportare, însă acum pe viaţă.

De data asta a călătorit cu Sea-Maiden. Pe corabia aceea erau două sute de deportaţi, înghesuiţi în cală ca nişte porci ce erau duşi la târg. Bolile făceau ravagii. Oamenii abia aveau loc să stea jos, nici vorbă să stea întinşi. O femeie a murit în timp ce năştea, în fundul calei, iar oamenii fiind prea înghesuiţi ca să i se poată căra cadavrul printre ei, a fost aruncată printr-un hublou, cu copil cu tot, direct în marea agitată, cenuşie. Essie era însărcinată în luna a opta, şi a fost o minune că şi-a păstrat copilul.

Mai târziu, până la sfârşitul vieţii, a avut mereu coşmaruri despre timpul petrecut în cală, şi se trezea ţipând, simţind în gură gustul şi duhoarea locului aceluia.

Sea-Maiden a acostat la Norfolk, în Virginia, iar contractul lui Essie a fost cumpărat de un „mic plantator”, un fermier care cultiva tutun, numit John Richardson, a cărui soţie murise de febră la o săptămână după ce născuse o fată.

Omul avea nevoie de o doică pentru copil şi de o servitoare pentru treaba din mica sa gospodărie.

Aşadar, băieţelul lui Essie, pe care-l numise Anthony – ea spunea că-l botezase aşa după tatăl lui, răposatul ei soţ, ştiind că nu putea nimeni de acolo s-o contrazică, şi poate chiar cunoscuse cândva un Anthony –, sugea la pieptul lui Essie împreună cu Phyllida Richardson. Copila patronului ei sugea prima şi crescu mare, puternică şi sănătoasă, în timp ce fiul lui Essie ajunse mic şi slab, cu ceea ce-i rămânea.

Însă împreună cu laptele, copiii sorbiră şi poveştile lui Essie: ea le spuse despre piticii cu tichii albastre care trăiesc în mine; despre Bucea, cel mai înşelător dintre spirite, mult mai periculos decât spiriduşii cu părul roşu şi nasul cârn, pentru care se lăsa pe prundiş primul peşte din năvod şi pentru care se punea pe câmp o pâine proaspătă în timpul secerişului, ca să se asigure o recoltă bună; le povesti despre oamenii-meri, adică merii bătrâni, care vorbesc când vor şi care trebuie îmbunaţi cu primul cidru obţinut din recoltă, ce li se turna la rădăcină atunci când se schimba anul, pentru a da o recoltă bogată. Şi le mai spuse, cu accentul ei dulce din

Cornwall, care sunt copacii de care trebuie să te fereşti, cântându-le o strofă veche:

Ulmul este frământat

Şi Stejarul te urăşte,

Salcia din loc porneşte

Dacă ai întârziat.

Ea le spuse toate astea şi ei o crezură, pentru că şi ea credea.

Ferma prospera, iar Essie Tregowan punea în fiecare seară

lângă uşa din spate un castron de porţelan cu lapte, pentru spiriduşi. Iar după opt luni, John Richardson veni şi ciocăni în uşa dormitorului lui Essie şi-i ceru favorurile pe care o femeie le dăruieşte unui bărbat, iar Essie îi spuse cât de uimită şi de jignită se simţea ea, o biată văduvă şi o lucrătoare cu contract, cu nimic mai grozavă decât o sclavă, căreia i se cerea să se prostitueze cu un bărbat pentru care avea atât de mult respect – o servitoare cu contract nu putea să se mărite, deci cum de se gândise să tulbure o fată

deportată, într-un asemenea hal încât nu mai putea să

gândească? –, iar ochii ei căprui se umplură de lacrimi, până

când Richardson se trezi cerându-şi scuze şi la final îngenunche acolo, pe corridor, în noaptea aceea caldă de vară, în faţa lui Essie Tregowan, şi-i propuse să pună capăt contractului şi să se căsătorească. Dar, cu toate că-l acceptase, Essie nu fu de acord să se culce cu el până când totul deveni legal, iar apoi se mută din cămăruţa ei din pod în dormitorul stăpânului din partea din faţă a casei. Iar dacă

unii dintre prietenii fermierului Richardson şi nevestele lor îl ocoliră când îl întâlniră în oraş, cei mai mulţi dintre ei fură

de părere că noua doamnă Richardson arăta a naibii de bine şi că Johnnie Richardson făcuse un lucru bun pentru el.

După un an, Essie născu un alt copil, un alt băiat, însă

acesta era blond precum tatăl lui şi sora sa vitregă. Îl botezară John, ca pe tatăl său.

Cei trei copii se duceau duminica la biserică pentru a-i asculta pe predicatorii itineranţi şi la şcoală pentru a învăţa

literele şi cifrele împreună cu copiii altor mici fermieri. Iar Essie avea grijă ca ei să cunoască misterele spiriduşilor, cele mai mari mistere dintre toate – ale omuleţilor cu părul roşu, cu ochii şi hainele verzi ca apa râului, cu nasul în sus, amuzanţi, care se uită saşiu şi care pot, dacă le trece prin minte, să te rotească, să te răsucească şi să te arunce din cale, dacă nu cumva ai în buzunar nişte sare sau puţină

pâine. Când copiii se duceau la şcoală, fiecare lua într-un buzunar un strop de sare şi într-altul o pâinică, vechile simboluri ale vieţii şi ale pământului, ca să fie siguri că se vor întoarce acasă încă o dată fără să păţească nimic, aşa cum făceau întotdeauna.

Copiii crescură pe dealurile cu vegetaţie bogată din Virginia, crescură mari şi puternici (cu toate că Anthony, primul ei fiu, a fost întotdeauna mai slab, mai palid şi mai bolnăvicios), iar familia Richardson era fericită şi Essie îşi iubea bărbatul cât de mult putea. Erau căsătoriţi de zece ani când John Richarson avu o durere de dinţi atât de cumplită, încât căzu de pe cal. Îl duseră în cel mai apropiat oraş, unde dintele i se scoase. Dar era prea târziu, otrăvirea sângelui îi veni de hac iar el se prăpădi, negru la faţă şi gemând. Îl înmormântară sub salcia lui favorită.

Văduvei Richardson i-a fost lăsată ferma în administrare până când cei doi copii ai lui Richardson aveau să ajungă

maturi. Ea conduse servitorii cu contract şi sclavii şi reuşi să