obţină an de an recolta de tutun. Turna cidru la rădăcinile merilor, în noaptea de Anul Nou, şi lăsa o pâine proaspăt coaptă pe câmp, în timpul secerişului. Şi punea întotdeauna un castron cu lapte lângă uşa din dos. Ferma înflorea, iar văduva Richardson îşi câştigase reputaţia de negustoreasă

dură, dar care avea întotdeauna recoltă bună şi care nu vindea gioarse drept marfă de calitate.

Şi lucrurile merseră aşa încă zece ani, dar după aceea urmă un an rău, pentru că Anthony, fiul ei, îl ucise pe Johnnie, fratele său vitreg, în timpul unei dispute despre viitorul fermei şi despre cui să fie acordată mâna Phyllidei.

Unii spuneau că n-ar fi vrut să-şi omoare fratele şi că a fost o lovitură dată din prostie, dar care îşi atinsese prea bine ţinta;

alţii însă aveau o părere exact opusă. Anthony fugi, lăsând-o pe Essie să-şi înmormânteze fiul mai mic lângă tatăl lui. Unii spuneau că Anthony fugise la Boston, alţii ziceau că fugise spre sud, către Florida, iar mama lui era de părere că luase o corabie spre Anglia, ca să se înroleze în armata regelui George şi să lupte împotriva scoţienilor răzvrătiţi. Dar după

dispariţia celor doi fii, ferma rămăsese un loc pustiu şi trist, iar Phyllida tânjea şi jelea de parcă i-ar fi fost zdrobită inima.

Şi mama ei vitregă nu putea să spună sau să facă nimic ca să-i readucă zâmbetul pe buze.

Însă cu inima zdrobită sau nu, aveau nevoie de un bărbat la fermă, aşa că Phyllida se mărită cu Harry Soames, de meserie dulgher de corăbii, dar care se plictisise de mare şi visa la viaţa pe uscat, într-o fermă ca aceea din Lincolnshire, unde crescuse. Şi cu toate că ferma Richardson era mai mică, Harry Soames găsi asemănarea destul de mare ca să-l facă fericit. Din Phyllida şi Harry se născură cinci copii, dintre care trei trăiră.

Văduva Richardson simţea lipsa fiilor săi, simţea lipsa soţului, cu toate că el ajunsese acum doar amintirea unui om amabil care o tratase cu bunăvoinţă. Copiii Phyllidei veneau la Essie să asculte poveşti, iar ea le vorbea despre Câinele Negru din Mlaştină, despre Cap-Ras şi Oase-Roşii, despre Omul-Măr, dar pe ei nu-i interesa aşa ceva, ei voiau poveşti despre Jack – Jack şi vrejul de fasole, Jack ucigătorul de uriaşi sau Jack, pisica lui şi regele. Essie îi iubea pe copii ca şi cum ar fi fost carne din carnea ei, deşi uneori îi striga pe numele celor morţi de multă vreme.

Era luna mai, iar ea îşi luă scaunul şi-l duse în grădina de legume, să culeagă mazăre şi s-o cureţe în lumina soarelui, pentru că, în ciuda căldurii din Virginia, frigul îi intrase în oase, aşa cum promoroaca i se aşternuse în păr, iar un pic de căldură i-ar fi prins bine.

În timp ce văduva Richardson curăţa mazărea cu mâinile ei bătrâne, îi trecu prin minte că ar fi fost plăcut dacă s-ar mai putea plimba odată prin mlaştinile şi pe colinele din Cornwallul ei natal, şi-şi aminti cum stătea pe prundiş pe când era fetiţă, aşteptând întoarcerea bărcii tatălui ei de pe

marea cea cenuşie. Mâinile ei, butucănoase şi cu încheieturile albăstrite, desfăceau păstăile de mazăre, împingeau boabele într-un castron de lut, apoi aruncau păstăile goale în poala şorţului. Apoi se trezi amintindu-şi ceea ce nu-şi mai amintise de multă vreme, o viaţă de mult uitată: cum şterpelea pungi cu bani şi cum fura bucăţi de mătase cu degetele ei îndemânatice; iar acum şi-l aminteşte pe temnicerul din Newgate, care-i spune că vor trece douăsprezece săptămâni până la anchetarea cazului ei şi că

ar putea să scape de spânzurătoare dacă ar arăta că-i însărcinată şi că e foarte frumoasă… şi cum ea se întoarce spre zid şi-şi ridică îndrăzneaţă fusta, urându-se pe sine şi urându-l pe el, dar ştiind că avea dreptate; şi simţământul vieţii dinlăuntrul ei, ceea ce însemna că putea să înşele moartea pentru încă un timp…

— Essie Tregowan? întrebă străinul.

Văduva Richardson privi în sus, apărându-şi ochii de soarele de mai.

— Vă cunosc? întrebă ea.

Nu-l auzise apropiindu-se.

Bărbatul era complet îmbrăcat în verde: pantaloni de-un verde prăfuit, jachetă verde şi o haină de un verde-închis.

Avea părul roşu ca morcovul şi-i zâmbea cu toată gura. Era ceva în el care o făcea bucuroasă, dar şi ceva care-i şoptea că

e în pericol.

— Ar trebui să mă cunoşti, răspunse el.

El se uită în jos la ea, ea se uită în sus la el, privindu-i faţa rotundă şi căutând vreun semn ca să-l identifice. Străinul arăta tânăr, ca unul dintre nepoţii ei, dar o chemase cu numele ei vechi, iar în vocea lui se simţea un accent pe care îl ştia din copilărie, de pe stâncile şi din mlaştinile de acasă.

— Eşti din Cornwall? întrebă ea.

— Da, spuse roşcatul, sunt un Văr Jack. Sau mai bine zis am fost, dar acum sunt aici, în lumea asta nouă, unde nimeni nu-mi pune bere sau lapte, nici nu-mi lasă o pâine la vremea secerişului.

Bătrâna îşi aşeză mai bine blidul în poală.

— Dacă eşti cine cred eu că eşti, atunci nu vreau să mă

cert cu tine.

O auzi în casă pe Phyllida bombănind-o pe menajeră.

— Nici eu nu vreau să mă cert cu tine, zise roşcatul, cu oarecare tristeţe, cu toate că tu şi câţiva ca tine m-aţi adus aici, în ţara asta în care nu-i loc pentru magie, nici pentru spiriduşi sau cei asemenea lor.

— Mi-ai adus mult bine, spuse ea.

— Bune şi rele, replică străinul. Noi suntem ca vântul.

Batem în ambele direcţii.

Essie dădu din cap.

— Vrei să mă ţii de mână, Essie Tregowan? întrebă el, şi-i întinse mâna.

Pielea îi era pistruiată, şi cu toate că vederea lui Essie slăbise, bătrâna zări fiecare fir de păr portocaliu de pe dosul acelei palme, lucind auriu în lumina soarelui după-amiezii.

Bătrâna îşi muşcă buzele. Apoi, ezitând, îşi puse mâna cu încheieturile albăstrite în cea a străinului.

Era caldă încă atunci când au găsit-o, deşi viaţa plecase din trupul ei şi doar jumătate dintre boabele de mazăre fuseseră curăţate.

CAPITOLUL CINCI

Doamna Viaţă e înfloritoare,

Domnul Moarte o tot urmăreşte:

Ea în încăpere locuieşte,

El este banditul de pe scară.

W.E. HENLEY,

„DOAMNA VIAŢĂ E ÎNFLORITOARE”

În dimineaţa aceea de sâmbătă, doar Zoria Utreniaia era trează ca să-i salute la despărţire. Primi cei patruzeci şi cinci de dolari de la Wednesday şi insistă să-i dea o chitanţă, pe care o mâzgăli cu scrisul ei lăbărţat pe spatele unui cupon expirat pentru băuturi răcoritoare. Arăta ca o păpuşă în lumina dimineţii, cu faţa ei bătrână machiată cu grijă şi cu părul blond strâns într-un coc în creştetul capului.

Wednesday îi sărută mâna şi-i spuse:

— Mulţumesc

pentru

ospitalitate,

dragă