— Tu cum ţi-ai pierdut ochiul?
Wednesday vârî vreo şase felii de bacon în gură, mestecă, îşi şterse grăsimea de pe buze cu dosul palmei şi răspunse:
— Nu l-am pierdut. Ştiu foarte bine unde e.
— Aşadar… ce planuri avem?
Wednesday păru că se gândeşte. Mâncă mai multe felii roz de şuncă, îşi îndepărtă o bucată de carne din barbă şi o puse pe farfurie, apoi zise:
— Uite care-i planul. Mâine-seară, adică sâmbătă seară, ne vom întâlni cu un număr de persoane proeminente în domeniul lor – să nu te laşi intimidat de modul cum se comportă. Ne vom întâlni într-unul dintre locurile cele mai importante din întreaga ţară. După aceea le vom oferi vin şi cină. Vor fi treizeci sau patruzeci, la o primă estimare. Poate mai mulţi. Trebuie să-i atrag în afacerile mele curente.
— Şi unde-i locul cel mai important din ţară?
— Unul dintre ele, băiete. Am spus unul dintre ele.
Opiniile sunt împărţite, în mod justificat. Mi-am anunţat colegii. În drum, o să ne oprim la Chicago, trebuie să iau nişte bani. Distracţia de felul aceleia pe care trebuie s-o oferim va necesita mai mulţi bani-gheaţă decât am la mine.
Apoi mergem spre Madison.
— Înţeleg.
— Nu, nu înţelegi. Dar totul va deveni mai clar în curând.
Wednesday plăti şi cei doi plecară. Traversară drumul şi se duseră în parcarea motelului. Wednesday îi aruncă lui Shadow cheile maşinii.
Acesta conduse către autostradă, ieşind din oraş.
— O să-ţi lipsească? întrebă Wednesday, care aranja o mapă plină cu hărţi.
— Oraşul? Nu. Prea multe amintiri cu Laura. N-am trăit cu adevărat aici. Cât am fost copil, n-am stat prea mult într-un singur loc, şi am ajuns aici abia după ce împlinisem douăzeci de ani. Aşa încât oraşul ăsta este al Laurei.
— Să sperăm că va rămâne aici, zise Wednesday.
— A fost un vis. Tine minte.
— Foarte bine. Asta-i cea mai sănătoasă atitudine. Ai regulat-o noaptea trecută?
Shadow inspiră lung, apoi răspunse:
— Nu-i treaba ta… Nu…
— Ai fi vrut?
Shadow nu răspunse. Conduse maşina spre nord, către Chicago. Wednesday chicoti şi începu să studieze atent hărţile, despăturindu-le şi împăturindu-le, notând din când în când ceva cu un pix mare, argintiu, într-un bloc de notiţe galben.
După un timp, termină. Îşi puse pixul deoparte şi lăsă
mapa pe bancheta din spate.
— Cel mai bun lucru legat de statele către care ne îndreptăm – Minnesota, Wisconsin şi cele din jurul lor – e că
au felul ăla de femei care-mi plăceau atunci când eram mai tânăr. Cu piele albă şi ochi albaştri, cu părul atât de blond că-i aproape alb, cu buze de culoarea vinului şi cu sâni plini, rotunzi, cu vene prin ei, ca o brânză bună.
— Ţi-au plăcut doar cât ai fost mai tânăr? întrebă Shadow.
Azi-noapte se pare că te-ai descurcat foarte bine.
— Da, răspunse Wednesday zâmbind. Vrei să ştii care-i secretul succesului meu?
— Le plăteşti?
— Nici chiar aşa. Secretul e farmecul. Pur şi simplu.
— Farmec? Se zice că ai sau nu ai aşa ceva.
— Farmecul poate fi învăţat, zise Wednesday.
— Aşadar… unde mergem? întrebă Shadow.
— Trebuie să vorbim cu un vechi prieten de-al meu, deja bătrân acum. Este una dintre persoanele care vor veni la întrunire. Ne aşteaptă la cină.
Merseră spre nord şi spre vest, către Chicago.
— Ce se întâmplă cu Laura… spuse Shadow rupând tăcerea… Este vina ta? Tu ai făcut să se întâmple?
— Nu, zise Wednesday.
— După cum m-a întrebat puştiul din maşină… mi-ai spune dacă ai fi fost tu?
