— Da.
— Apoi Audrey s-a dus pentru o săptămână în vizită la sora ei. Asta s-a întâmplat la un an – treisprezece luni, de fapt – după ce ai plecat.
Vocea ei nu avea expresivitate. Fiecare cuvânt era searbăd şi anost, ca nişte pietre aruncate, una câte una, într-o fântână adâncă.
— Robbie a venit la mine. Ne-am îmbătat şi am făcut-o pe podeaua dormitorului. A fost bine. A fost foarte bine.
— N-am chef să ascult aşa ceva.
— Nu? Îmi pare rău. E mai greu să-ţi dai seama, când eşti mort. Ştii, e ca o fotografie. Nu mai contează.
— Pentru mine contează.
Laura aprinse o a doua ţigară. Mişcările ei erau fluide şi sigure, nu stângace. Shadow se întrebă, pentru o clipă, dacă
Laura era cu adevărat moartă. Poate că totul fusese doar un truc complicat.
— Da, zise ea. Văd. Deci legătura noastră – deşi noi n-am numit-o astfel, n-am numit-o în niciun fel – a durat aproape doi ani.
— Voiai să mă părăseşti pentru el?
— De ce? Tu erai ursul meu. Tu erai căţeluşul meu. Ai făcut ceea ce ai făcut pentru mine. Te-am aşteptat trei ani ca să te întorci. Te iubesc.
Shadow se abţinu să-i răspundă „Şi eu te iubesc”. Nu avea să mai spună asta. Niciodată.
— Şi ce s-a întâmplat în seara aceea?
— Seara în care am fost omorâtă?
— Da.
— Păi, am ieşit cu Robbie ca să discutăm despre petrecerea-surpriză cu ocazia întoarcerii tale. Avea să fie atât de bine… Şi i-am spus că s-a terminat. Gata. Aşa trebuia să
se întâmple, din moment ce tu veneai acasă.
— Hmm… Mulţumesc, copilaşule.
— N-ai pentru ce, dragă, zise ea, şi fantoma unui zâmbet îi trecu peste faţă. Ne-am cherchelit. Era bine. Eu m-am
îmbătat foarte tare. El nu. Trebuia să conducă maşina. În timp ce ne întorceam spre casă, l-am anunţat că aveam să i-o sug de despărţire, pentru ultima dată, apoi i-am tras fermoarul de la pantaloni şi am făcut-o.
— Mare greşeală.
— Mie îmi spui! Am lovit schimbătorul de viteze cu umărul, iar Robbie a încercat să mă împingă într-o parte, ca să-l aducă la loc, maşina a luat-o razna, am auzit un trosnet groaznic, îmi amintesc că lumea a început să se rotească şi să se rostogolească, şi mi-am zis „O să mor”. Îmi amintesc că
eram foarte calmă. Nu mă speriasem. Şi după aceea, nu-mi mai amintesc nimic.
Shadow simţi un miros de plastic ars. Observă că ţigara arsese până la filtru. Laura nu părea să-şi fi dat seama.
— Ce faci aici, Laura?
— O soţie nu poate să-şi viziteze soţul?
— Eşti moartă. Am fost la înmormântarea ta în după-amiaza asta.
— Da.
Laura încetă să vorbească şi rămase privind în gol.
Shadow se ridică şi se duse lângă ea. Luă chiştocul care fumega dintre degetele ei şi-l aruncă afară pe fereastră.
— Ei bine?
Ea îl privi drept în ochi.
— Nu ştiu mult mai mult decât ştiam pe când eram în viaţă. Multe lucruri pe care le ştiu acum şi nu le ştiam atunci nu pot fi exprimate prin cuvinte.
— De obicei, oamenii care mor rămân în mormintele lor, zise Shadow.
— Oare? Chiar aşa să fie, căţeluşule? Şi eu credeam acest lucru. Dar acum nu mai sunt foarte convinsă. S-ar putea.
Se ridică de pe pat şi se duse la fereastră. Faţa ei, în lumina firmei motelului, arăta la fel de frumoasă ca întotdeauna. Faţa femeii pentru care făcuse închisoare.
Inima îl durea în piept, de parcă cineva ar fi prins-o în pumn şi ar fi strâns-o.
— Laura…
Femeia nu se uită la el.
