Fundaţia şi Imperiul

Isaac Asimov

PARTEA ÎNTÎI

Generalul

l

În căutarea magicienilor

BEL RIOSE... În cariera sa relativ scurtă, Riose şi-a cîştigat titlul de „Ultima dintre figurile imperiale", şi pe bună dreptate. Un studiu al campaniilor lui ni-l înfăţişează ca pe egalul lui Peurifoy prin capacitatea strategică şi superior acestuia prin priceperea de a folosi oamenii. Faptul că s-a născut în zilele de declin ale Imperiuhti l-a împiedicat să egaleze rezultatele lui Peurifoy în postura de cuceritor. Cu toate acestea, a avut şi el momentul său de măreţie cînd, ca primul dintre Generalii Imperiului care au purtat lupte cu Fundaţia, a înfruntat-o bărbăteşte...

ENCICLOPEDIA GALACTICA

BEL RIOSE călătorea fără escortă, ceea ce, potrivit etichetei Curţii, nu era chiar recomandabil pentru conducătorul flotei staţionate într-un sistem stelar încă nestatornic de la Hotarele Imperiului Galactic.

Bel Riose era însă tînăr şi energic ― îndeajuns de energic pentru a fi trimis cît mai la marginea Universului de către o Curte lipsită de sentimente şi animată de calcule reci. În plus, era împins de o vie curiozitate. Istorii ciudate şi greu de crezut, repetate şi îmbogăţite de fantezia a sute de oameni şi cunoscute confuz de alte mii de oameni, ridicau semne de întrebare asupra adevărului lor, iar posibilitatea unei confruntări militare aducea calităţile lui în atenţia tuturora. Acest amestec era tulburător.

Coborî din demodatul vehicul de teren pe care-l conducea şi ajunse la destinaţie: un conac lipsit de strălucire. Aşteptă. Un bătrîn îi deschise uşa, deşi ochiul fotonic ce-o supraveghea era activ.

Bel Riose îi zîmbi bătrînului.

― Sînt Riose...

― V-am recunoscut. (Bătrînul rămase ţeapăn, fără să-şi exprime surpriza în vreun fel.) Cu ce treburi?

Riose făcu un pas înapoi, cu un gest de supunere.

― Treburi de pace. Dacă sînteţi Ducem Barr, v-aş cere îngăduinţa de a purta o discuţie.

Ducem Barr se retrase în lături şi în interiorul casei pereţii începură să emită lumină. Cînd intră generalul, casa era luminată ca ziua.

Atinse pereţii biroului, apoi îşi privi atent vîrful degetelor.

― Aveţi aşa ceva pe Siwenna?

Un zîmbet fugar apăru pe chipul lui Barr.

― Nici nu există în altă parte, cred. Întreţin instalaţia singur, atît cît mă pricep. Trebuie să-mi cer scuze că v-am făcut să aşteptaţi la uşă. Sistemul automat semnalează prezenţa vizitatorilor, dar n-o mai deschide.

― Nu mai faceţi faţă reparaţiilor? întrebă generalul cu o uşoară ironie.

― Nu mai există piese de schimb. Vă rog să luaţi loc, domnule. Beţi ceai?

― Pe Siwenna? Stimate domn, este imposibil să fii atît de nepoliticos încît să refuzi ceaiul în aceste locuri.

Bătrînul patrician se retrase înclinîndu-se discret, ceea ce ţinea de politeţea moştenită de la aristocraţia ci-devant *, aparţinînd unui secol defunct. Ci-devant (lb fr.) ― De viţă veche (n.t.).

Riose privi cum se îndepărtează silueta gazdei sale şi găsi că actul studiat de bună-cuviinţă nu-l prindea prea bine. Educaţia lui fusese pur militară, iar experienţa de viaţă aidoma. Dacă ar fi să folosim un clişeu verbal, văzuse moartea cu ochii de multe ori, dar întotdeauna tangibilă şi familiară. Prin urmare, n-ar fi un neadevăr dacă am spune că adulatul leu al Flotei a Douăsprezecea se înfiora în camera pe care o simţi, dintr-o dată, rece şi demodată.

Generalul observă în cutiile mici de culoare neagră-ivorie, aliniate pe rafturi, nişte cărţi cu titluri necunoscute. Bănui că obiectul masiv dintr-un capăt al încăperii era receptorul care, la cerere, transforma cărţile în sunete şi imagini. Nu văzuse nici unul funcţionînd, dar auzise despre asemenea lucruri.

I se spusese cîndva că în vremurile de aur, cînd Imperiul însemna întreaga Galaxie, nouă case din zece aveau astfel de receptoare şi asemenea şiruri de cărţi.

Acum însă trebuiau apărate graniţele, iar cărţile rămîneau în grija bătrînilor. Şi, oricum, mai bine de jumătate din istoriile care se povesteau despre vremurile de odinioară erau mitologie.

Ceaiul sosi şi Riose se aşeză. Ducem Barr ridică ceaşca.

― În onoarea dumneavoastră!

― Mulţumesc. În a dumneavoastră!

― Se spune că sînteţi tînăr. Treizeci şi cinci?

― Destul de exact. Treizeci şi patru.

― În cazul acesta, continuă Barr, cu o uşoară emfază, nu găsesc altă introducere mai fericită decît aceea de a vă informa cu părere de rău că nu sînt în posesia unor farmece, poţiuni sau filtre ale dragostei. Şi nu sînt cîtuşi de puţin capabil să influenţez graţiile vreunei tinere doamne de care v-aţi simţi atras.

― Nu am nevoie de ajutoare din afară în această privinţă, domnule. (Mulţumirea de sine, prezentă şi pînă atunci, răzbătu în glasul uşor amuzat al generalului.) Primiţi multe solicitări de acest fel?

― Destule. Din nefericire, persoanele neinformate tind să ia erudiţia drept magie, iar dragostea drept acea latură a vieţii care are nevoie cel mai mult de ajutorul magiei.

― Mi se pare normal. Numai că eu sînt altfel. Pentru mine, erudiţia nu reprezintă altceva decît posibilitatea de a răspunde unor întrebări dificile.

Siwennianul i se adresă neutru:

― S-ar putea să vă înşelaţi la fel de mult ca şi ceilalţi.

― Vom vedea. (Tînărul general îşi aşeză cana în locaşul ceaincului şi aceasta se umplu la loc. I se oferi o capsulă cu aromă, căreia îi dădu drumul cu un plescăit în cană.) Spuneţi-mi atunci, Patricianule, cine sînt magicienii? Cei adevăraţi.

Barr păru surprins la auzul unui cuvînt demult uitat.

― Nu există magicieni, răspunse el.

― Dar siwennienii istorisesc multe despre ei. Există o legătură ciudată între această situaţie şi acele grupuri de conaţionali de-ai dumneavoastră care visează şi tînjesc după vremurile de odinioară şi după ceea ce ei numesc libertate şi autonomie. Evident, aceste idei ar putea periclita fiinţa Statului.