Verisof clătină din cap destul de sceptic.

― Toată lumea ştie că aşa se presupune că vor decurge lucrurile. Dar ne putem permite să riscăm? Putem risca prezentul de dragul unui viitor nesigur?

― Trebuie, pentru că viitorul nu este nesigur. A fost calculat de Seldon şi chiar împărţit în etape. Fiecare criză succesivă este prevăzută şi fiecare dintre ele depinde în mare măsură de rezolvarea cu succes a crizelor anterioare. Aceasta este doar cea de-a doua criză şi Eternitatea ştie ce efect ar putea avea, în cele din urmă, pînă şi cea mai mică deviere.

― Asta-i mai degrabă o speculaţie fără acoperire.

― Nu! Hari Seldon a spus, în Bolta Timpului, că la fiecare criză libertatea noastră de alegere şi de acţiune va fi redusă în asemenea măsură încît ne va rămîne doar o singură cale de acţiune.

― Astfel încît să ne ţină strîns în frîu?

― Astfel încît să ne împiedice să o luăm razna. Dar, pe de altă parte, atîta vreme cît sînt posibile mai multe căi de acţiune, nu există criză. Trebuie să lăsăm ca evenimentele să se deruleze pînă la criză şi, pe cinstea mea, exact aşa voi face.

Verisof nu-i răspunse. Îşi muşcă buzele şi rămase într-o muţenie îndărătnică. Nu mai departe de anul trecut, el şi Hardin discutaseră pentru prima oară problema ― adevărata problemă ―, aceea de a contracara pregătirile ostile ale Anacreonului. Şi asta doar pentru că el, Verisof, ceruse sus şi tare noi concesii.

Hardin păru să intuiască gîndurile ambasadorului:

― Era mai bine dacă nu-ţi spuneam nimic despre toate astea.

― De ce vorbeşti aşa? făcu Verisof surprins.

― Pentru că acum sîntem şase oameni ― tu, eu, ceilalţi trei ambasadori şi Yohan Lee ― care ştim cît de cît ce ne aşteaptă şi mă tem al naibii că ideea lui Seldon era ca nimeni să nu ştie.

― De ce asta?

― Pentru că pînă şi psihologia avansată a lui Seldon era limitată. Nu putea lucra cu indivizi pe perioade nelimitate de timp, aşa cum nu poţi aplica teoria cinetică a gazelor la molecule individuale. El lucra cu mulţimi de oameni, populaţii ale unor întregi planete, şi numai cu mulţimi oarbe, care nu-şi cunosc dinainte rezultatele acţiunilor lor.

― Nu mi-e limpede

― Ce să-ţi fac? Nu sînt un psiholog atît de bun încît să-ţi explic ştiinţific. Pe Terminus nu există psihologi cu pregătire temeinică şi nici texte matematice privind această ştiinţă. E clar că Seldon voia ca numai el să poată anticipa viitorul pe Terminus, iar noi să mergem înainte ca orbii ― deci, corect potrivit legii mulţimilor. Aşa cum ţi-am spus odată, n-am ştiut încotro ne îndreptăm cînd i-am izgonit pe anacreonieni. Ideea mea fusese să menţin un echilibru al puterii, nimic altceva. Abia după aceea mi s-a părut că întrezăresc un model în toată ţesătura de evenimente, dar m-am străduit din răsputeri să nu acţionez pe baza a ceea ce cunoşteam. Amestecul bazat pe cunoaşterea anticipată ar fi răsturnat Planul.

Verisof clătină din cap gînditor:

― Am auzit discuţii aproape la fel de complicate în templele de pe Anacreon. Cum crezi că vei putea identifica momentul propice pentru a acţiona?

― E identificat deja. Recunoşti că imediat după ce reparăm crucişătorul nimic nu-l va mai putea împiedica pe Wienis să ne atace. În privinţa asta nu va exista alternativă.

― Exact.

― Foarte bine. Aceasta este situaţia externă. În acelaşi timp, recunoşti că următoarele alegeri vor conduce la formarea unui nou Consiliu, mai ostil, care va determina întreprinderea unor acţiuni contra Anacreonului. E clar că nu va exista alternativă.

― Da.

― Şi imediat ce alternativa va dispărea, se va instala criza. Cu toate acestea, sînt îngrijorat.

Avu un moment de ezitare, iar Verisof aşteptă răbdător. Apoi, parcă împotriva voinţei lui, Hardin continuă:

― Am impresia ― simt asta ― că presiunile interne şi cele externe au fost planificate pentru a se declanşa aproape simultan. Deocamdată, pare a exista o distanţă de cîteva luni între ele; Wienis va ataca, probabil, înainte de sosirea primăverii, iar alegerile vor avea loc peste un an.

― Nu mi se pare interesant.

― Poate astea s-ar datora unor inevitabile erori de calcul, sau faptului că ştiu prea multe. Am încercat ca niciodată să nu las anticipările să-mi influenţeze acţiunile, dar cum aş putea fi sigur că am procedat întocmai? Şi oare ce efect va avea această discrepanţă? Oricum, spuse el privindu-l pe Verisof drept în ochi, e un lucru asupra căruia am hotărît.

― Ce anume?

― Cînd criza va începe să-şi facă simţită prezenţa, voi întreprinde o vizită pe Anacreon. Vreau să fiu la faţa locului... Ei, de-ajuns, Verisof! S-a făcut tîrziu. Să mergem undeva s-o facem lată. Simt nevoia unei relaxări.

― Atunci s-o facem aici, spuse Verisof. Nu vreau să fiu recunoscut, iar în ceea ce te priveşte, ştii ce-ar spune acest nou partid pe care simpaticii tăi membri ai Consiliului tocmai l-au format. Să ni se aducă nişte brandy.

Şi Hardin ceru, dar nu prea mult.

3

ÎN VREMURILE DE ODINIOARĂ, cînd Imperiul Galactic strîngea sub aripa lui întreaga Galaxie, iar Anacreon fusese cea mai prosperă dintre prefecturile Periferiei, mulţi împăraţi vizitaseră Palatul Viceregal. Şi nici unul nu plecase fără a-şi fi pus la încercare iscusinţa şi priceperea de a doborî, cu ajutorul scuterului zburător şi al puştii cu ace, fortăreaţa zburătoare numită „pasărea" Nyak.

Faima Anacreonului se topise ca o bucată de ceară uitată la soare o dată cu decăderea Imperiului. Palatul Viceregal era acum o îngrămădire de ruine prin care vîntul cutreiera nestingherit, în afară de aripa pe care lucrătorii Fundaţiei o restauraseră. Şi nici un Împărat nu mai călcase pe Anacreon de două sute de ani.

Dar vînătoarea de „păsări" Nyak rămăsese sportul regal, iar ochiul ager şi mîna sigură în folosirea puştii cu ace erau încă considerate calităţi indispensabile pentru regii Anacreonului.

Lepold I, Regele Anacreonului ― supranumit, invariabil, dar fără nici o justificare, Lord al Dominioanelor Externe ―, cu toate că nu împlinise încă şaisprezece ani, îşi dovedise deja îndemînarea de foarte multe ori. Doborîse prima „pasăre" Nyak încă de la treisprezece ani, pe a zecea la zece săptămîni după urcarea pe tron, iar acum se întorcea după ce o lichidase pe cea de-a patruzeci şi şasea.

― Vor fi cincizeci înainte de majorat, spuse el entuziasmat. Cine face pariu?

Dar curtenii nu pariază pe calităţile regilor. Există pericolul extrem de a cîştiga. Aşa că nici unul nu acceptă provocarea, iar Regele plecă bine-dispus să se schimbe.

― Lepold!

Auzind vocea celui care avea putere asupra sa, Regele se opri la jumătatea scării. Se întoarse nemulţumit.

Wienis stătea în pragul apartamentului şi se răstea la tînărul său nepot.

― Trimite-i de aici! porunci el nerăbdător. Scapă de ei!

Regele făcu un semn scurt din cap şi cei doi şambelani, după o plecăciune, coborîră treptele. Lepold îl urmă pe unchiul său. Wienis privi încruntat costumul de vînătoare al Regelui.

― Destul de curînd, vei avea de rezolvat treburi mai importante decît vînătoarea.

Se întoarse şi şontîcăi pînâ la birou. Întrucît era prea bătrîn ca să mai reziste zborului şi periculoaselor plonjoane pînă în apropierea aripii Nyakului, legănării şi ascensiunilor bruşte ale scuterului care reacţiona la cea mai imperceptibilă mişcare a picioarelor, i se acrise de acest sport.

Lepold simţise neputinţa şi dorinţa nesatisfăcută ale unchiului şi de aceea începu să vorbească plin de entuziasm, dar nu fără o doză apreciabilă de răutate:

― Ar fi trebuit să vii cu noi astăzi, unchiule. Am doborît una care era cît un monstru în sălbăticia din Samia. Şi agresivă cum nu se mai poate. Am urmărit-o vreme de mai bine de două ceasuri pe o arie de cel puţin şaptezeci de mile pătrate. Şi atunci am zburat spre Soare ― îşi însoţi relatarea cu mişcări sugestive, de parcă ar fi fost şi acum călare pe scuter ―, plonjînd în direcţia momentului de torsiune. Am surprins-o în ascensiune, exact sub aripa stîngă. Asta a scos-o din minţi şi s-a înclinat de-a curmezişul. Am acceptat provocarea şi am virat spre stînga, aşteptînd-o să planeze spre mine. Cînd era la distanţă de o aripă, am făcut o mişcare, şi atunci...

― Lepold!

― Ef, bine, am lovit-o.

― Sînt sigur că aşa a fost. Acum vrei să mă asculţi?