― Nu în mod serios.

― Există unii mai certăreţi decât ceilalţi, sau care au mai multe nemulţumiri? Pe scurt, există oameni de care te poţi lipsi, scăpând astfel de nouăzeci la sută din conflicte cu preţul a cinci sau şase la sută din personal?

Amaryl ridică sprâncenele:

― Pare o idee bună, dar nu ştiu de cine să ne lipsim. Eu nu prea particip la toate aspectele politicii interne. Politica este un lucru obligatoriu, dar pe mine nu mă interesează, deci încerc să o evit pe cât posibil.

― Ciudat, spuse Dors. În acest fel nu cumva negi tu însuţi credibilitatea psihoistoriei?

― În ce fel?

― Cum poţi pretinde să ajungi într-un stadiu la care să poţi prezice şi dirija viitorul, când nu poţi analiza şi corecta problemele interne, ca de exemplu fricţiunile ce apar în Proiectul atât de promiţător?

Amaryl chicoti uşor. Era ceva neobişnuit, pentru că el nu era un om dăruit cu bună dispoziţie şi râsete:

― Îmi pare rău, Dors, dar ai picat pe una dintre problemele pe care totuşi le-am rezolvat, dacă se poate spune aşa. Hari însuşi a identificat ecuaţiile care reprezentau fricţiunile personale, cu câţiva ani în urmă, iar eu am adăugat ultimele corecturi anul trecut. Am descoperit că ecuaţiile puteau fi modificate în anumită măsură, ducând la o reducere a fricţiunilor. Însă o reducere a fricţiunilor aici duce la o creştere a fricţiunilor în altă parte. Într-un grup închis, niciodată fricţiunile nu pot descreşte sau creşte... adică într-un grup în care nu apar membri noi şi nu pleacă membri vechi. Eu am dovedit, cu ajutorul ecuaţiilor ahaotice ale lui Elar, că acest lucru este adevărat în ciuda remediilor pe care le poate încerca cineva. Hari îi spune "legea conservării problemelor personalului." Asta ne-a dat ideea că dinamica socială are legile ei de conservare, la fel ca şi fizica, iar aceste legi ne dau cea mai bună posibilitate de a rezolva problemele complicate ale psihoistoriei.

― Foarte impresionant, spuse Dors, dar dacă în final veţi descoperi că nimic nu poate fi schimbat, că totul este rău şi se conservă, şi că salvarea Imperiului de la distrugere poate provoca distrugeri mai mari în altă parte?

― Au sugerat şi alţii acelaşi lucru, dar eu nu cred.

― Foarte bine. Să ne întoarcem la realitate. Există ceva în conflictele din interiorul Proiectului care îi poate dăuna lui Hari? Vreau să spun, îi poate face rău fizic?

― Să-i facă rău lui Hari? Bineînţeles că nu. De unde ţi-a venit o idee ca asta?

― Nimeni nu e nemulţumit de Hari? Poate că este prea arogant, prea sâcâitor, prea absorbit de sine însuşi, prea grăbit să adune singur roadele? Nu există nimeni care să îl invidieze pentru că este în fruntea Proiectului de atâta vreme?

― N-am auzit pe nimeni să spună un astfel de lucru despre Hari.

― Mă îndoiesc că cineva ar spune astfel de lucruri de faţă cu tine. Dar îţi mulţumesc, Yugo, pentru că mi-ai fost de ajutor şi mi-ai acordat din timpul tău.

Amaryl o privi cum pleacă. Se simţea uşor neliniştit, dar apoi se întoarse la munca sa, lăsând celelalte probleme deoparte.

20

Unul dintre modurile (nu foarte multe, de altfel) pe care le avea Hari Seldon la dispoziţie pentru a se sustrage o vreme de la munca sa era să viziteze apartamentul lui Raych, aflat în imediata vecinătate a domeniilor Universităţii. De fiecare dată îşi simţea inima umplându-i-se de dragoste pentru fiul său adoptiv. Avea şi de ce. Raych fusese bun, capabil şi credincios... dar în afară de acestea era calitatea lui de a inspira celorlalţi sentimente de dragoste şi încredere.

Hari observase acest lucru pe când Raych era un vagabond de doisprezece ani care, nu se ştie cum, reuşise să le cucerească inimile (inima lui şi a lui Dors, desigur). Îşi aduse aminte cum o influenţase Raych pe Rashelle, fostul Primar de Wye. Cum Joranum avusese încredere în Raych, ceea ce l-a condus spre autodistrugere. Raych reuşise să cucerească până şi inima minunatei Manella. Hari nu reuşea să înţeleagă această caracteristică deosebită pe care o avea Raych, dar se bucura de orice întâlnire pe care o avea cu fiul său adoptiv.

Pătrunse în apartament cu obişnuitul:

― Totul e bine pe aici?

Raych puse deoparte materialul holografic la care lucra şi se ridică să îl întâmpine:

― Totul e bine, tată.

― N-o aud pe Wanda.

― A ieşit la cumpărături cu maică-sa.

Seldon se aşeză şi privi bine-dispus la haosul materialului de documentare:

― Cum merge cartea?

― Cartea merge bine. Eu s-ar putea să nu îi supravieţuiesc, spuse el oftând. Dar bine că acum poate să iasă şi Sectoru' Dahl mai în drum, să se uite lumea la el. Nici unu' n-a scris vreodată o carte despre sectoru' ăsta. Po' să crezi aşa ceva?

Seldon remarcase că întotdeauna când Raych vorbea despre sectorul său natal, accentul dahlit devenea mai puternic.

― Dar tu ce mai faci, tată? întrebă Raych. Eşti fericit că s-a terminat sărbătoarea?

― Foarte. Am urât-o de la început până la sfârşit.

― Dar nimeni n-a observat asta.

― Ei, trebuia să port o mască, de convenienţă. Nu vroiam să le stric celorlalţi petrecerea.

― Probabil că nu ţi-a plăcut când mama te-a urmărit prin domeniile Palatului. Toţi cei pe care-i cunosc vorbesc despre asta.

― Sigur că nu mi-a plăcut. Mama ta, Raych, este cea mai minunată persoană din lume, dar este greu să te înţelegi cu ea. Ar fi putut să-mi strice toate planurile.

― Ce planuri, tată?

Seldon se lăsă pe spate. Întotdeauna era o plăcere să vorbească cu cineva în care avea deplină încredere şi care nu ştia nimic despre psihoistorie. Nu o singură dată îşi încrucişase gândurile cu Raych şi reuşise să le îndrume într-o direcţie mult mai rezonabilă decât dacă şi le-ar fi ţinut îngrămădite în propriul său cap.

― Putem fi spionaţi? întrebă el.

― Niciodată.

― Bine. I-am sugerat generalului nişte idei interesante.

― Ce idei?

― Ei bine, am discutat un pic despre sistemul de taxe şi am arătat că, în efortul de a face ca taxele să afecteze în mod egal populaţia, acesta va deveni din ce în ce mai complex, mai greu de manevrat şi mai costisitor. Concluzia evidentă a fost că sistemul de taxe trebuie simplificat.

― Pare rezonabil.

― Până la un punct da, însă este posibil ca în urma micii noastre discuţii, Tennar să exagereze cu simplificarea. Vezi tu, sistemul de taxe îşi pierde din eficacitate la ambele extreme. Dacă este prea complicat, oamenii nu îl vor înţelege şi vor da bani pentru întreţinerea unei structuri supradimensionate şi costisitoare. Dacă este prea simplu, oamenii îl vor considera nedrept şi nemulţumirea lor va creşte. Cea mai simplă taxă este impozitul pe cap de locuitor, în care fiecare individ plăteşte aceeaşi sumă, dar nedreptatea care se face tratându-i pe bogaţi şi pe săraci în acelaşi mod este prea evidentă pentru a fi trecută cu vederea.

― Şi nu i-ai explicat asta generalului?

― Nu prea mi-a oferit ocazia.

― Crezi că generalul va încerca o taxă pe cap de locuitor?

― Cred că aşa intenţionează. Dacă face asta, veştile despre intenţiile sale vor scăpa cumva răspândindu-se repede, iar acest lucru este suficient pentru a da naştere la revolte şi la posibila înlăturare a guvernului.

― Intenţionat ai făcut asta, tată?