Aşa că o aduseră pe Manella, iar Raych o întâmpină cu multă căldură. De când intrase în spital, acum se zărea în ochii lui prima lucire slabă de fericire.
Îi făcu lui Dors un semn discret ― dar imposibil de confundat ― ca să plece. Cu buzele strânse, Dors părăsi încăperea.
Apoi veni ziua când Raych spuse:
― Mamă, voi fi al ei.
― Crezi că-mi faci vreo surpriză, nesăbuitule? spuse Dors. Bineînţeles că te va avea. Eşti singura ei şansă, acum după ce a căzut în dizgraţie, dată afară din forţele de securitate...
― Mamă, spuse Raych, dacă vrei să mă pierzi, atunci află că eşti pe drumul cel bun. Nu mai spune lucruri din astea.
― Nu mă gândesc decât la binele tău.
― Mulţumesc, şi eu la fel. Nu te mai gândi că aş putea fi biletul cuiva pentru accesul la respectabilitate. Nu sunt teribil de arătos. Sunt scund. Tata nu mai este Prim Ministru, iar eu vorbesc cu accentul inconfundabil al claselor inferioare. Ce motive ar avea să se mândrească cu mine? Ar putea ajunge mult mai bine, dar mă vrea pe mine. Şi, dă-mi voie să-ţi spun, eu o vreau pe ea.
― Dar ştii ce fel de femeie este.
― Bineînţeles că ştiu. Este o femeie care mă iubeşte. Este femeia pe care o iubesc eu. Asta este.
― Şi înainte de a te îndrăgosti de ea, ce era? Ştii ce trebuia să facă în misiunea ei din Wye... tu ai fost unul dintre cei de care "a avut grijă". Câţi alţii au mai fost? Eşti în stare să trăieşti cu trecutul ei? Cu ceea ce a făcut în numele datoriei? Acum îţi poţi permite să fii idealist. Dar într-o zi vă veţi certa pentru prima oară ― sau a doua oară, sau a nouăsprezecea oară ― şi atunci nu te vei mai controla, spunându-i "Târ...!"
― Să nu mai spui aşa ceva! urlă furios Raych. Dacă ne vom certa, îi voi spune imposibilă, iraţională, enervantă, plângăcioasă, nesăbuită... un milion de adjective potrivite situaţiei. Şi ea va avea cuvinte aspre pentru mine. Dar vor fi cuvinte care să nu rănească.
― Aşa crezi tu... dar aşteaptă şi ai să vezi.
Raych se albi.
― Mamă, spuse el, eşti împreună cu tata de aproape douăzeci de ani. E greu să intri în conflict cu el, dar aţi avut şi voi ocazii când v-aţi certat. V-am auzit. În toţi aceşti douăzeci de ani, ţi-a adresat vreun termen care să-ţi compromită statutul de om? Sau eu... am făcut eu aşa ceva? Îţi imaginezi că aş putea face aşa ceva acum... indiferent cât de nervos aş fi?
În Dors se dădea o luptă puternică. Figura ei nu-i trăda sentimentele, dar era clar că în acel moment nu putea să vorbească.
― De fapt, spuse Raych profitând de avantaj (şi simţindu-se oribil că trebuia să o facă), adevărata problemă este gelozia ta împotriva Manellei, pentru că i-a salvat tatei viaţa. Nu-ţi convine să se bage şi altcineva în treaba asta. Ai prefera ca Manella să nu fi tras în Andorin... şi tata să fi murit? Şi eu, împreună cu el?
Dors spuse, cu vocea sugrumată:
― El a insistat să meargă singur în întâmpinarea grădinarilor. Nu m-a lăsat să vin cu el.
― Nu Manella este de vină pentru asta.
― De-asta vrei să te căsătoreşti cu ea? Din recunoştinţă?
― Nu. Din dragoste.
Şi într-adevăr, aşa era. După ceremonie, Manella îi spuse lui Raych:
― Probabil că mama ta a venit la căsătoria noastră pentru că ai insistat tu, Raych, dar arată ca unul dintre acei nori de furtună trimişi din când în când să plutească sub cupolă.
Raych râse:
― Nu prea seamănă cu un nor de furtună. Ţi se pare.
― Ba nu. Crezi că ne va ierta vreodată?
― Să avem răbdare. O să-i treacă.
Dar lui Dors Venabili nu-i trecu.
La doi ani după căsătorie, se născu Wanda. Atitudinea lui Dors faţă de copil era tot ceea îşi puteau dori Raych şi Manella, dar, pentru mama lui Raych, mama Wandei rămăsese tot "femeia aia".
6
Hari Seldon dădea lupte grele cu melancolia. Fusese mustrat pe rând de Dors, Raych, Yugo şi Manella. Toţi se uniseră ca să-i spună că şaizeci de ani nu era o vârstă înaintată.
Pur şi simplu nu înţelegeau. Avea treizeci de ani când îi venise pentru prima oară ideea psihoistoriei, treizeci şi doi când îşi prezentase faimoasa lucrare la Convenţia Decenală, după care totul parcă s-a întâmplat dintr-o dată. După scurta audienţă la Cleon, cutreierase întreg Trantor-ul şi îi întâlnise pe Demerzel, Dors, Yugo, Raych, ca să nu mai amintim de oamenii din Mycogen, din Dahl şi din Wye.
Avusese patruzeci de ani când fusese numit Prim Ministru, şi cincizeci când renunţase la post. Acum avea şaizeci.
Petrecuse treizeci de ani aplecat asupra psihoistoriei. Câţi ani îi vor mai trebui încă? Câţi ani va mai trăi? Va muri lăsând neterminat Proiectul Psihoistoriei?
Nu moartea îl deranja pe el, aşa îşi spunea. Era teama că va lăsa neterminat Proiectul Psihoistoriei.
Se duse să-l vadă pe Yugo Amaryl. În ultimii ani se depărtaseră parcă, pe măsură ce Proiectul căpăta dimensiuni din ce în ce mai mari. În primii ani la Streeling, nu munciseră decât ei doi, împreună. Nimeni altcineva. Acum...
Amaryl avea aproape cincizeci de ani ― nu mai era chiar tânăr ― şi-şi pierduse întrucâtva sclipirea. În toţi aceşti ani, nu arătase interes decât pentru psihoistorie: nu tu femei, nu tu colegi, nu tu hobby, nu tu altă activitate.
Amaryl clipi spre Seldon, care nu se putu abţine să nu remarce schimbările survenite în înfăţişarea lui. În mare parte din cauză că ― probabil ― ochii lui Amaryl trebuiau să suporte un tratament. Vedea foarte bine, dar aveau un aspect nesănătos, şi clipeau încet. De parcă i-ar fi fost somn.
― Ce crezi, Yugo? întrebă Seldon. Vezi vreo lumină la capătul tunelului?
