― Stop! porunci cu voce tare Seldon.
Apoi, foarte încet:
― Nu mai scoate nici un cuvânt, Dors. Nici un cuvânt împotriva guvernului. Asta ne-ar putea băga în buclucul pe care-l prevesteşti.
― Eu nu vorbeam decât de tine, Hari.
― Dar dacă te obişnuieşti să rosteşti lucruri necugetate, nu-ţi vei da seama şi le vei spune şi în prezenţa altora... iar poate că printre ei se va afla cineva dornic să te toarne. Învaţă că este necesar să te abţii de la comentarii politice.
― Voi încerca, Hari, spuse ea.
Dar nu-şi putea masca indignarea din voce. Se întoarse pe călcâie şi părăsi camera.
Seldon o privi plecând. Dors îmbătrânise cu graţie, cu atât de multă graţie încât uneori părea că nu a îmbătrânit deloc. Deşi era cu doar doi ani mai tânără decât Seldon, înfăţişarea nu i se schimbase foarte mult în cei douăzeci şi opt de ani petrecuţi împreună.
Avea fire gri în păr, dar, în ansamblu, părul nu-şi pierduse strălucirea. Tenul devenise mai palid; vocea un pic mai răguşită şi, desigur, purta îmbrăcăminte adecvată vârstei medii. Însă mişcările ei erau la fel de agile şi de rapide ca întotdeauna. Ca şi cum nimic nu îi putea afecta capacitatea de a-l proteja pe Hari în caz de pericol.
Oftă. Chestia asta cu protecţia ― aproape întotdeauna mai mult sau mai puţin împotriva voinţei lui ― era câteodată o grea povară.
8
Manella veni să-l vadă pe Seldon aproape imediat după aceea:
― Iartă-mă, Hari, dar ce ţi-a spus Dors?
Seldon ridică din nou privirea. Mereu trebuia să-l întrerupă cineva.
― Nu era nimic important, spuse el. Despre visul Wandei.
Manella se încruntă:
― Ştiam eu. Wanda mi-a spus că Dors i-a pus întrebări. De ce n-o lasă pe fată în pace? De parcă un coşmar reprezintă cine ştie ce crimă.
― De fapt, spuse Seldon încercând să o calmeze, era vorba despre o anumită parte a visului, de care Wanda şi-a amintit. Nu ştiu dacă ţi-a spus, dar se pare că în visul ei a auzit despre ceva numit "moarte-limonadă".
― Hmmm!
Manella rămase mută câteva momente. Apoi spuse:
― Nu are cine ştie ce importanţă. Wanda este înnebunită după limonada şi speră că va profita din plin, la petrecere. I-am promis că voi turna nişte esenţe mycogeniene şi abia aşteaptă să guste.
― Astfel încât dacă a auzit ceva care seamănă pe departe cu limonada, atunci, în mintea ei, a tradus chiar limonada.
― Da. De ce nu?
― Numai că, în acest caz, ce crezi că s-a spus de fapt? Trebuie să fi auzit ceva pe care să-l fi interpretat greşit.
― Nu cred că este neapărat necesar. Dar pentru ce dăm atâta importanţă visului unei fetiţe? Te rog, doresc ca nimeni să nu mai aducă vorba despre acest subiect în prezenţa ei. O întoarce pe dos.
― Sunt de acord cu tine. Voi avea grijă ca Dors să renunţe la acest subiect... cel puţin, arunci când este vorba de Wanda.
― Perfect. Nu-mi pasă că este bunica Wandei, Hari. La urma urmei, eu sunt mama ei şi dorinţa mea are întâietate.
― Categoric, spuse Seldon împăciuitor.
O privi pe Manella plecând. Da, iată încă o problemă: nesfârşita confruntare dintre cele două femei.
9
Tamwile Elar avea treizeci şi şase de ani şi lucra la Proiectul de Psihoistorie Seldon de patru ani, ca Laureat în Matematică. Era un bărbat înalt, cu o clipire a ochilor ce devenise un obicei. Avea o remarcabilă încredere în sine.
Era şaten şi avea o buclă mare în păr, cu atât mai evidentă cu cât purta părul lung. Râdea cam tare, dar în privinţa calităţilor sale de matematician nimeni nu-i putea găsi vreun cusur.
Elar fusese recrutat de la Universitatea West Mandanov şi Seldon zâmbea când îşi aducea aminte cât de suspicios fusese la început Yugo Amaryl. Însă Amaryl avea suspiciuni faţă de toată lumea. Adânc în inima sa (Seldon nu avea nici o îndoială), Amaryl simţea că psihoistoria ar fi trebuit să rămână proprietatea doar a sa şi a lui Hari.
Însă până şi Amaryl era acum dispus să admită că participarea lui Elar la Proiect le uşurase tuturor munca, inclusiv lui. Yugo spunea:
― Metodele sale de a evita haosul sunt unice şi fascinante. Nimeni altcineva din Proiect nu ar fi reuşit acest lucru aşa cum a făcut el. Sunt sigur că mie nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap. Nici ţie, Hari.
― Ei bine, spunea Seldon ţâfnos, eu îmbătrânesc.
― Dacă nu ar râde atât de tare, ce bine ar fi!
― Nimeni nu-şi poate modifica felul de a râde.
Totuşi, adevărul era că Seldon avea oarecari reţineri în acceptarea lui Elar. Era aproape umilitor faptul că el însuşi nu ajunsese nicăieri în legătură cu "ecuaţiile ahaotice", aşa cum erau ele numite acum. Pe Seldon nu îl deranja faptul că nu se gândise niciodată la principiul care stătea la baza Electro-Clarificatorului, pentru că nu ţinea de domeniul lui. Însă ar fi trebuit totuşi să se fi gândit la ecuaţiile ahaotice... sau, cel puţin, să facă unele progrese.
Încercă să fie rezonabil. El, Seldon, pusese la punct întregul fundament pentru psihoistorie, iar ecuaţiile ahaotice decurseseră natural, pe baza a ceea ce se făcuse până atunci. Ar fi putut face Elar munca lui Seldon, acum trei decenii? Desigur că nu. Şi ce era atât de remarcabil la faptul că Elar se gândise la principiul ecuaţiilor ahaotice, odată ce fundamentul fusese realizat?
