— De ce ţi se pare amuzant?
— Vehemenţa ta mi se pare simpatică.
— Iar lipsa ta de compasiune mi se pare înfricoşătoare, am zis. Tu eşti vreodată serios?
— Bineînţeles. Sunt cea mai onestă persoană pe care o cunosc, a spus el, pe un ton frustrant de calm. Adevărul este o sabie groaznică şi rece. Taie. Uneori, când este folosit fără cap, poate să şi rănească. Spectacolele noastre nu fac decât să scoată acest lucru la iveală şi nu avem de ce să ne scuzăm. Îţi mai spun o dată, tu eşti furioasă pe tine însăţi. Ce adevăr ai descoperit pe când bazinul ăla ieşea de sub cortină?
— În afară de cadavru? Am descoperit că eşti gata să mergi prea departe pentru o trupă idioată de circ.
— Asta e tot?
Mefistofel a zâmbit strâmb.
— Ţi-a făcut plăcere? Pun pariu că inima ta a bătut puţin mai repede. Palmele ţi s-au umezit din cauza fricii şi a suspansului. Cu toţii suntem fascinaţi de moarte – este singurul lucru pe care îl avem cu toţii în comun. Indiferent de statutul nostru social, cu toţii murim. Şi nu ştim niciodată când ne vine sfârşitul. A vedea pe cineva aproape înecat nu este, în sine, înspăimântător sau intimidant. Adevărul şi revelaţia lucrurilor care ne fac inimile să palpite sunt cele tulburătoare.
— Nu sunt sigură că ştiu unde vrei să ajungi cu asta.
— Oare? a spus el retoric, înclinându-şi capul. Spune-mi, domnişoară Wadsworth. Imaginează-ţi următoarele: când cortina cade în jurul bazinului cu apă şi ceasul începe să ticăie, gonind secundele acelea suficient de răsunătoare cât să provoace o aritmie, ce îţi spune vocea şoptită dintre fiecare bătaie de inimă? Te rogi, în secret, ca Houdini să scape cu viaţă? Speri ca, în ciuda şanselor minuscule, Harry să învingă moartea? Sau rămâi acolo, cu pumnii strânşi pe sub masă, temându-te şi anticipând cu nerăbdare posibilitatea că vei asista la ceea ce ne înspăimântă pe toţi? Care dintre variante este mai captivantă? Mai terifiantă?
Mi-am înghiţit nodul din gât şi am dat să răspund, însă nu era nevoie. Deşi nu apucaserăm să mai vedem numărul pe care îl descrisese, Mefistofel îmi cunoştea deja răspunsul.
— Acesta este adevărul pe care îl dezvăluim noi, a zis el. Suntem, cu toţii, disperaţi să găsim o metodă de a anihila cea mai mare ameninţare din câte există: moartea. În acelaşi timp, tânjim după ea când vine vorba de altcineva. Poţi să urăşti adevărul, să îl negi, să îl blestemi, dar realitatea este că suntem fascinaţi de el. Ştim că flăcările sunt fierbinţi, dar asta nu ne împiedică întotdeauna să ne jucăm cu focul.
Văzând că nu spun nimic, Mefistofel a ridicat din umăr. Pe buzele lui se citea însă o crispare care îi nega nonşalanţa.
— Viaţa, ca şi spectacolul, merge mai departe, fie că suntem de acord, fie că nu. Dacă nu am mai vrea să trăim, dacă am înceta să ne mai sărbătorim existenţa în faţa morţii sau a tragediei, atunci am putea la fel de bine să ne aruncăm în morminte.
Un gând mi-a trăsnit atunci prin minte.
— A cui a fost ideea cu celula de tortură din seara asta: a ta, a lui Houdini sau a căpitanului?
— Hai să spunem că ne-am înţeles cu toţii!
Leul a mârâit, făcându-l pe Mefistofel să se îndepărteze de cuşcă. Maestrul şi-a îndreptat vesta.
— Ce ai aflat în legătură cu moartea doamnei Prescott?
Ştiam că oricine, inclusiv el, ar fi putut să o aşeze în acel cufăr. M-am cutremurat – două femei, una îndesată într-un cufăr şi alta într-un bazin cu apă. Ambele, locuri oribile în care să îţi găseşti moartea.
— Vom face autopsia mâine-dimineaţă. Soţul ei şi-a dorit să mai stea cu ea o noapte, pentru a-şi lua adio.
— Eşti sigură însă că veţi găsi cauza morţii? a insistat el.
Am încuviinţat cu o mişcare din cap. Nu eram încă gata să recunosc că aflaserăm deja că femeia fusese sufocată.
— Interesant!
— Nu este chiar atât de interesant sau de dificil dacă ai suficient antrenament.
— Unii oameni ar spune că activitatea ta este imposibilă. Gândeşte-te o clipă! Iei un cadavru, îl despici şi citeşti indiciile lăsate în urmă. Sună imposibil pentru o persoană fără pregătire în domeniul tău. Să citeşti morţii? Să identifici cauza morţii doar dintr-o privire, aflând ce organ nu a funcţionat corect?
Mefistofel se plimba în cerc, cu mâinile la spate.
— Trebuie să te murdăreşti pe mâini însă, aşa este? Pentru a face ceea ce alţii cred că este imposibil – indiferent de domeniu sau de împrejurări –, trebuie să îţi murdăreşti mâinile.
Am păşit, ezitant, în spate, aproape împiedicându-mă de cuşca leului. Cuvintele lui sunau ca o confesiune care îmi făcea firicelele subţiri de păr de pe braţe să se înfioare. Nu ştiam nimic despre tânărul din faţa mea, în afară de abilitatea lui de a induce oamenii în eroare.
Inima îmi bubuia în piept. Oare Mefistofel mă folosise ca să distragă atenţia de la anchetă în tot acest timp? Toate întâlnirile de la miezul nopţii ar fi putut constitui maniera lui de a-l distrage pe Thomas, de a-l face să creadă că aveam o relaţie clandestină şi de a-l forţa să omită alte fapte sinistre pe care le săvârşea. Poate că Thomas avea încredere în mine, dar indiferent de cât de mult nega el, prietenul meu era totuşi o fiinţă umană. Era la fel de vulnerabil ca oricine altcineva. Exact aşa cum mă avertizase Liza.
Iar eu fusesem la fel de orbită de Mefistofel. Făceam exact ceea ce îmi ceruse el pentru că voisem să o ajut pe verişoara mea cu orice preţ. Era un lucru pe care maestrul îl observase imediat. Magicienii erau pregătiţi să caute indicii, iar Mefistofel era unul dintre cei mai buni.
Maestrul m-a privit din umbră, în timp ce leul din cuşcă se plimba de colo, colo în spatele lui. Era ceva macabru şi viclean în atitudinea lui Mefistofel – era ca o pisică cu burta plină, care încerca să se hotărască dacă merita să mai ucidă un şoarece sau să-l păstreze pentru o zi când avea să îi fie foame. Nu ştiam ce îşi dorea mai mult şi ce mă înfiora mai mult. Poate că eram şi eu la fel de diformă şi de depravată precum el.
Mefistofel nu s-a apropiat, dar a reuşit oricum să umple spaţiul dintre noi. Tânjeam să îi trântesc o replică isteaţă, ceva prin care să îi arăt că nu îmi era teamă să îl înving la propriile jocuri, însă maestrul mi-a fixat mâinile cu privirea.
— Dacă vrei să săvârşeşti fapte măreţe, uneori este nevoie să te murdăreşti în drumul tău spre culmi. Dar ai făcut deja asta ca să îţi atingi scopurile. Este puţin ciudat că nu îmi acorzi aceeaşi bunăvoinţă.
Am observat pata pe care o aveam pe palme. Mi-am frecat mâinile, dar pata a refuzat să se şteargă. Probabil că strânsesem una dintre bare la un moment dat, deşi imaginea mâinilor murdare mă tulbura; îmi înmuiasem mâinile în sânge de mai multe ori decât îmi aduceam aminte.
— Din cauza valurilor agitate, căpitanul a spus că nu vom trage la ţărm pentru încă o zi, domnişoară Wadsworth.
Mefistofel s-a întors să plece, apoi s-a oprit, bătând cu degetele în cadrul uşii.
— Sper din tot sufletul să desluşeşti misterul crimelor, pentru binele amândurora. Nu sunt sigur că trupa va mai rezista unei alte lovituri. Există mai multe metode de a face un om să se înece.
TREIZECI ŞI CINCI,
OPTUL DE PICĂ
