EPOPEEA
LUI GHILGAMEŞ
CUVÂNT ÎNAINTE
Cu peste un mileniu şi jumătate înainte de a fi fost create poemele homerice, pe vremea când apele Tigrului şi
Eufratului nu se împreunaseră încă - pentru ca într-o singură albie, cea a Shat-El-Arab-ului, să se verse în Golful Persic - în Mesopotamia, «ţara dintre cele două fluvii», scribii scrijeleau pe plăci de cărămidă arsă, în ciudata lor scriere cuneiformă, cea dintâi epopee a lumii.
Mai veche decât Iliada şi Odiseea, mai veche decât Biblia, epopeea care cântă vitejiile şi suferinţele lui Ghilgameş, legendarul rege al Urukului, avea să-şi ia locul de cinste - orânduită în douăsprezece tablete numerotate cu grijă - în faimoasa bibliotecă a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive, în cel dintâi veac înaintea erei noastre. Ea constituia pentru Asia Occidentală ceea ce aveau să fie poemele homerice pentru Grecia celui dintâi mileniu înaintea erei noastre şi, de pildă, Cântecul luiRoland'pentru Franţa celui de-al Xll-lea secol: glorificarea unui erou, chintesenţă a bravurii poporului său.
Poemul nu-şi datoreşte însă valoarea universală numai vechimii, ci mai cu seamă deosebitelor sale merite care privesc deopotrivă calitatea şi caracterul operei. Amestec de întâmplări minunate, de multe ori dramatice, cu profunde învăţături morale, el ne înfăţişează pe cel dintâi erou tragic al tuturor timpurilor. Este, desigur, aceasta una din explicaţiile faptului că o poveste ale cărei izvoare se pierd în negura celui de-al treilea mileniu înaintea erei noastre are atât farmec şi atâta prospeţime, încât să poată fi citită - cu susţinut interes - până în zilele noastre, adică aproape cinci mii de ani după epoca creării ei.
Puternice şi neclintite au trecut dincolo de vreme - înfruntându-i istoria cu trufia trăiniciei lor - piramidele Egiptului, dar ele erau durate în piatră şi meşteşugit înfipte în scoarţa pământului. Care să fie taina neasemuitei vrăji ce a hărăzit atât freamăt de viaţă cântecului făurit cui aproape cinci mii de ani în urmă, pentru a fi străbătut până la noi, păstrându-şi| neatinsă frumuseţea?
Iată ce ne vom strădui să pătrundem şi să lămurim, răscolind: adâncurile istoriei ca şi pe cele ale literaturii, aşa cum arheologii au răzbătut prin negura ce-nvăluia începuturile civilizaţiei omeneşti, săpând şi răscolind" ascunsele straturi ale pământului. însemnatele descoperiri scoase la iveală dej săpăturile întreprinse în Egipt la începutul veacului trecut au incitat setea de cunoaştere a savanţilor, care şi-au îndreptat privirile şi spre răsărit. La fel cu hieroglifele, a căror cheie fusese găsită mai înainte, descifrarea scrierii cuneiforme putea da la iveală comori de frumuseţi nebănuite, aşa cum s-a şi întâmplat.
Savanţi din Franţa, Anglia, America, Germania şi Uniunea Sovietică -cităm pe Francois Thureau-Dangin, Lebn Legrain, H. Radau, Anton Deimel,, Edward Chiera, Arno Poebel, Stephen Langdon, G. Smith, L. W. King, Thorkild Jacobsen, Adam Falkenstein, Henri de Genouillac, Benno Lansberger, Gadd, S. N. Krammer, I. M. Diakonov, V. V. Struve, I. A. Tiumenev - au pornit să caute şi să studieze rămăşiţele vechii şi însemnatei civilizaţii asiro-babiloniene, din fertila câmpie ce se întinde între Tigru şi Eufrat. Săpăturile de pe locurile unde se ridica odinioară cetatea Ninive, ultima capitală a Asiriei, cele de la Khorsabad, de pe colina de la Kuyundjick, Nippur şi tell-ul (valul de pământ) de la Boghaz-Keui, în Asia Mică, pe locul vechii capitale hittite, au scos la lumină tablete şi frânturi ale feluritelor versiuni ale poemului lui Ghilgameş.
Din diversele poeme şi balade scrise în dialectele şi graiurile mozaicului de popoare ce s-au perindat în Mesopotamia - sumerieni, akkadieni, hittiţi, hurriţi, elamiţi şi cananeeni - s-a închegat opera cea mai de seamă a geniului semitic, pe care o constituie, fără îndoială, «Epopeea lui Ghilgameş».
Prin vigoarea şi autenticitatea eternului omenesc pe care-l oglindeşte, ea este pe drept cuvânt una dintre primele capodopere ale literaturii universale.
Lucrarea nu e lipsită deloc de un cert substrat istoric, cu tot nimbul legendar ce-o înconjoară. Ea reflectă interesanta epocă de tranziţie de la
orânduirea comunei primitive la cea sclavagistă, epocă ce s-a desfăşurat în tot cursul mileniilor IV şi III î.e.n. în Egipt şi Mesopotamia, când a început procesul de diferenţiere socială prin dezvoltarea forţelor de producţie. E o perioadă în care se tinde hotărât către noile relaţii, sclavagiste, în timp ce mai stăruie, destul de puternice, şi vechile relaţii. E, în acelaşi timp, epoca în care viaţa culturală începe a se dezvolta mai viu, în istorie apărând - penam prima dată - scrierea ca mijloc de comunicare, pe bază pictografică, evoluând apoi spre cea ideografică. Epopeea lui Ghilgameş oglindeşte cu fidelitate tocmai perioada de care vorbim, deşi nu într-un mod limpede, dată fiind tendinţa ei general-fantastică. Ghilgameş însuşi e un rege care a trăit efectiv, cetatea Urukului în care se desfăşoară acţiunea a existat realmente, căci zidurile i-au fost dezgropate de sub cele ale oraşului Warka de astăzi, tot aşa după cum relaţiile sociale pe care le întâlnim în epopee sunt cele ale momentului istoric mai sus pomenit.
Lucrarea ni-l reprezintă pe Ghilgameş ca rege. Deşi încă legat de obştea din care a purces şi ale cărei sfaturi, prin
Adunarea Bătrânilor, le mai primeşte - ceea ce indică stadiul patriarhal al orânduirii sclavagiste a timpului - Ghilgameş s-a diferenţiat prin forţă, vitejie şi înţelepciune, aşa cum ni se spune în epopee, şi a ajuns să se impună, până la tiranie, semenilor săi. El îi sileşte să construiască zidurile cetăţii, îi trezeşte când vrea «în sunetul tobei», «îi chinuie fără încetare», «îngrămădeşte asupra lor corvezi», «întinde mreji pentru a prinde oamenii» trebuincioşi nevoilor sale şi ale Cetăţii, şi-şi alege fete, femei şi neveste după bunul său plac, căci Ghilgameş «ţine în mâinile sale întreaga putere a Urukului» şi zeii «i-au hărăzit să domnească asupra popoarelor». Ne aflăm, aşadar, la începuturile asupririi sociale şi bieţii oameni, pe cale de a deveni robi, nu văd altă scăpare decât să înalţe rugăciuni către zei, aşteptând ocrotirea lor.
Epopeea cuprinde, prin urmare, neîndoioase informaţii documentare cu privire la epoca respectivă, desigur în limitele genului literar pe care-l reprezintă.
Din cele 3.600 de versuri pe care trebuie să le fi avut în forma Primitivă, nu ne-a mai rămas decât abia jumătate. Opera babiloniană s-a uifiripat din vechi poeme şi balade sumeriene, dintre care până la noi au mai ajuns şase, şi anume: «Ghilgameş şi Ţara celor vii», «Ghilgameş şi Taurul
Ceresc», « Potopul», «Moartea lui Ghilgameş», «Ghilgameş şi Agga din KişJ şi «Ghilgameş, Enkidu şi Infernul».
Cine să fi fost necunoscutul poet babilonian care a cules cântecele acestea, le-a prelucrat şi, frământându-le cu propria sa imaginaţie, le-a dat chipul epopeii ce-a fost găsită în biblioteca lui Assurbanipal? Iată ce nu vom şti probabil niciodată, căci asemeni multor dintre cei care au dăltui nemuritoarele frumuseţi ale antichităţii, el nu şia semnat opera.
Din mănunchiul de tablete care fac din această epopee un tot închegat cea de-a douăsprezecea are un caracter distinct. S-a stabilit, aproape certitudine, că ea reprezintă traducerea textuală a celei de a doua părţi poemului «Ghilgameş, Enkidu şi Infernul». Traducerea din 1961 a dlui Re: Labat - profesor la College de France - a cărei transpunere alcătuieşt volumul de faţă, exclude această din urmă tabletă. Am găsit totuşi necesar s-c înfăţişăm cititorilor români şi pe aceasta - după traducerea franceză a tablete a douăsprezecea ce aparţine ediţiei din 1939 a dlui G. Contenau, conserva al Muzeului Luvru din Paris, specialist în cercetarea literaturii asiriene. Pentru a pătrunde culoarea locală, pentru a ne situa în atmosfera în care s-au desfăşurat păţaniile eroului din opera de care ne ocupăm, trebuie să cunoaştem mai întâi decorul în care se petrece acţiunea epopeii.
De sub temeliile actualului oraş Warka, au răsărit vestigiile vechii cetăţi a Urukului, aşezată la răsăritul albiei de astăzi a Eufratului, pe drumul vechiului canal Satt-en-Nil, cam la 220 km sud-est de Bagdad.
Asemeni tuturor celorlalte cetăţi zidite de sumerieni, Urukul - pentru a nu cădea pradă revărsărilor Eufratului - era clădit pe o ridicăturâ de teren, alcătuită de-a lungul vremii din straturile de cărămidă fărâmiţată, provenite din ruinele clădirilor supuse acţiunii timpului. într-adevăr, din pricina naturii aluvionare a terenului, sumerienii - în lipsa pietrei - erau siliţi să construiască numai din cărămidă arsă la soare, care în scurtă vreme ajungea pulbere, fie din pricina umezelii iernii, fie din cea a arşiţei verii. în felul acesta, veac după veac, aceste ridicături artificiale s-au înălţat simţitor.
în zilele noastre, vechea cetate a Urukului ne apare ca un cerc imperfect cu o circumferinţă de 8 km şi jumătate, alcătuit din zidul de pământ de odinioară, dărâmat într-un povârniş care mai are încă pe alocuri 12 m înălţime. Se mai văd ruinele turnului cu etaje - ziggurat - de pe lângă ceea ce j a fost odată un templu, ruine ce au acum o înălţime de 35 m. Săpăturile care
8 au ajuns până la cele mai adânci straturi au scos la iveală urmele unor civilizaţii succesive: cea mai veche, numită El-Obcid, caracterizată prin ceramică pictată, ornamentaţii de ordin religios şi trecerea de la uneltele de piatră la cele de aramă; apoi perioada Ur-Uruk, în care ceramica pictată e înlocuită cu una netezită, purtând uneori şi scrijelituri, şi în care apar: scrierea cuneiformă, construcţii şi o seamă de opere de artă; scrierea e doar imitaţia obiectelor (pictografia), în arhitectură apar coloane din cărămizi nearse şi jumătăţi de coloană ornamentate cu cuie de pământ ars cu capete colorate, iar sigiliile şi peceţile cilindrice au reprezentate personaje, scene pastorale şi tot felul de animale. Urmează perioada numită Djemdet-Nasr în care reapare ceramica pictată, chiar policromă. Cu 3.000 de ani î.e.n. începe epoca dinastică veche, căreia îi aparţin mormintele regale din Ur şi monumentele primei dinastii din Ur. Domnia lui Ghilgameş poate fi situată pe timpul uneia dintre aceste dinastii care au domnit în Mesopotamia-de-Jos.
Cam pe la jumătatea mileniului al IlI-lea, Urukul devine o cetate înfloritoare. în jurul lui, pământul cultivat se întinde atât de departe cât au putut să pătrundă apa prin irigaţii şi nămolul râului în uscăciunea nisipului. Prin mlaştini mişună peştii, păsările şi fiarele sălbatice, printre trestiile uriaşe se strecoară bărcile de papură. Grădinile sunt pline de orz, ceapă şi mai ales de nenumăraţi curmali. Mulţime de păşuni adăpostesc turme de boi, capre şi oi. Pretutindeni se văd cârduri de gâşte şi raţe - acestea din urmă servesc de model artiştilor mesopotamieni - iar porumbeii se plimbă nestingheriţi prin pieţele templelor. Cam în acele timpuri, printre prăzile aduse de regele Tutmes I al Egiptului din expediţiile sale din Diria se numără şi găina, care era numită «pasărea-care-ouă-un-oupe-zi». Prin tufişuri şi trestii se ascund marile carnasiere: şacalul, leul, vulpea şi pantera. Turmele de tauri sălbatici, de bouri, bizoni şi bivoli, ba chiar şi elefanţii rătăcesc pe câmp. Şerpii - aflaţi în mare cinste, căci sunt însemne ale zeilor pământului - şopârlele uriaşe, norii de ţânţari - de răul cărora bieţii oameni se apără cu descântece - şi în sfârşit vulturii întregesc tabloul vietăţilor familiare în acele vremuri locuitorilor cetăţii. Ne apropiem, în pas cu caravanele de catâri şi măgari, de Poartă, partea cea mai originală a arhitecturii raesopotamiene. De aici începe forfota cetăţii. Aici vine lumea să afle veşti, noutăţi, bătrânii îşi ţin aici sfatul, aici se judecă procesele. Dinaintea Marii Porţi începe adevăratul freamăt al oraşului. Intrăm în cetate: răscruci mari taie uliţele, casele - cele mai multe clădite din lemn de palmier - au ferestrele spre grădinile interioare, iar acoperişurile sunt în terase sau în cupole. în inima oraşului ne întâmpin| silozurile de grâne şi piaţa - un adevărat furnicar de oameni. Gravori, aurai olari, ţesători, vânzători de sandale şi stofe, de băuturi fermentate şi de ber de grăsimi, ulei de susan, peşte şi carne - se încaieră pentru muşteriii care a multe ori rămân să caşte gura şi să ia aminte la povestitorii ce spun sau cânt minunatele isprăvi ale eroilor şi zeilor, poeme printre care se numără şi cel viteazului Ghilgameş. în centrul oraşului se ridică marele templu Eanna, cu ziggurat-v\ alăturat, şi palatele regelui. Pe lângă templu şerpuieşte Calea Zeilor, pe care trec procesiunile în zilele marilor sărbători, când se aduc sacrificii zeilor. Mai târziu, în epoca Părţilor (sec. II şi HI î.e.n.), cetatea va fi năpădită de cavouri. Frumuseţea darurilor depuse în aceste morminte, bogăţia veşmintelor, giuvaierurilor, podoabelor de aur şi pietre scumpe, a instrumentelor muzicale, au îngăduit să se reconstituie obiceiurile şi credinţele lumii de atunci - când luxul cel mai rafinat se împletea ci apucături sălbatice, ca de pildă sacrificarea, la moartea regelui, a tuturor cele ce făceau parte din curtea lui, pentru a-i ţine de urât pe ceea lume.
Peste un astfel de furnicar de oameni şi animale care roiau în mândra cetate a Urukului, domnea, ca stăpân absolut - ne spune epopeea - regelej Ghilgameş, identificat de altfel şi în istorie. Fiu al zeiţei Ninsun - preoteasă a zeului-soare Şamaş - şi al unui spiriduş - amestec deci de om şi zeitate - el este un primitiv în adevăratul înţeles al cuvântului: iute la mânie, gata oricând de luptă, şi plin de lăudăroşenie (se înfurie, de pildă, o dată, din senin, pe când călătorea în căutrea izvorului de viaţă veşnică, şi sfarmă în ţăndări nişte statui de piatră, a căror putere supranaturală călăuzea fără primejdii pe acei ce străbăteau apele morţii). Şi_totuşi, acest primitiv e înspăimântat de gândul morţii şi sufletul lui simplu cunoaşte cumplita frământare a căutării nemuririi. Ghilgameş îşi dă seama de zădărnicia faimei pe care i-au adus-o minunatele isprăvi de vitejie ce le-a săvârşit şi pleacă să cutreiere pământul pentru a găsi taina nemuririi.
Alături de Ghilgameş apare figura interesantă a lui Enkidu, care nu e o fiinţă omenească, ci o făptură creată de zei. Plămădit din lut, el capătă viaţă din răsuflarea zeiţei Aruru. Crescut laolaltă cu fiarele sălbatice, are forţa şi toate instinctele unui animal - în vechile reprezentări, are capul încornorat, piept şi mâini de om, iar restul trupului de taur - fiind în acelaşi timp plin de trufie şi bântuit de spaime. Caracteristica personajului o constituie procesul
10
manizării lui. Trecerea de la starea de animalitate la cea de umanitate se alizează prin intervenţia elementului feminin. Femeia este cea care îi ascute inteligent3 §* PutereaP de percepere şi, deşi acum fiarele nu-l mai recunosc şi fug de el, Enkidu învaţă repede cum să mănânce, să bea, să se spele şi să se înveşmânte, dovedind că adaptabilitatea la civilizaţie este un fenomen normal si rapid. Ca om însă, va trebui să plătească cu moartea îndrăzneala de a se fi măsurat cu divinitatea.
Un alt personaj al epopeii, uriaşul Humbaba - denumit în unele texte şi Huwawa - înfricoşătorul paznic al Pădurii Cedrilor, este de fapt personificarea duhului pădurii, ilustrând astfel unul din aspectele religiei animiste a sumerienilor. Fiindcă poetul subliniază apoi că «gura lui e însuşi Focul» şi «răsuflarea-i moarte aduce», putem să ne întrebăm dacă Humbaba nu e cumva chiar întruparea unui vulcan. Lăcaşul său de taină rămâne necunoscut: el poate fi tot atât de bine, după presupunerile unor cercetători, Elamul, Libanul sau Cappadocia în Asia Mică. Şi lui i se spune «divinul Humbaba» fiindcă unii vedeau în el un zeu, alţii un demon. Nici un act de agresiune din partea sa nu vine să justifice spaima pe care o insuflă şi nici motivul pentru care e provocat la luptă. Aceasta din urmă îmbracă mai degrabă un caracter simbolic, fiind o măsurare de puteri între omul pădurii -sălbaticul cu arme de piatră, şi omul oraşului - a cărui civilizaţie se mândreşte cu folosirea armelor de fier şi de aur. Groaza pe care o simt acei care locuiesc printre nisipuri şi palmierii din pustiu faţă de nesfârşitul întuneric din inima pădurilor dese, să fie oare o explicaţie a faptului că Humbaba este «răul care nu-i este pe plac lui Şamaş», zeul-soare, stăpânul luminii? Humbaba este într-un fel îndepărtatul strămoş al zmeului din basmele noastre, al căpcăunului care trebuie nimicit de puterea eroului - întrupare a vitejiei şi a binelui.
Uta-napiştirn, fiul lui Ubar-Tutu - cel din urmă rege dinaintea Potopului, care a domnit la Şuruppak - este adevăratul Noe babilonian. Uta-napiştim, «Cel-Prea-înţelept», cum îl găsSn numit uneori, trebuie să fi avut deosebite însuşiri, de vreme ce zeul Ea a hotărât să facă din el singurul supravieţuitor al cataclismului ce avea să înece toată omenirea, şi pe el l-a hărăzit sămânţă din care să răsară lumea cea nouă, mai bună şi mai frumoasă. Printre asprele figuri bărbăteşti ale epopeii, iată că se ivesc şi două chipuri de femei, we vin să îmblânzească atmosfera de furtună şi zăngănit de arme. 11
3 Cea dintâi, hangiţa Sidurir locuieşte pe-ndepărtatul mal al mării. ocupă de~comerţul .cu vinuri - pentru care Siria era renumită în antichitate vinuri pritocite în teasc de aur. E bogată şi are casa ei. Siduri nu-i însă < simplă crâşmăriţă: înţelegând că se petrece ceva în sufletul rătăcitorului Ghilgameş, şi ştiind multe despre cele pământeşti dar şi despre cele veşnica îl sfătuieşte să se bucure de viaţă cât trăieşte. E de asemenea milostivi fiindcă neputând să înfrângă îndărătnicia eroului, îl ajută, dându-l în seami lui Urşanabi - corăbierul lui Utanapiştim. Poate de aceea unele texte < numesc «divina Siduri».
* Curtezanapun personaj episodic al epopeii, este întruchiparea eternulu feminin, ăl cărei farmec umanizează pornirile sălbatice ale bărbatului. Ea fa« parte dintr-o bizară castă a acelor vremi: aceea a prostituatelor în serviciu] templelor, funcţie socială recunoscută şi ocrotită în oarecare măsură de legi şi pe care adesea o îndeplineau chiar fiicele de nobili. Tradiţia vrea ca însăş: fiica faraonului Keops să se fi prostituat, ca să strângă banii trebuincios^ pentru ridicarea piramidei tatălui său.
Pe lângă toate aceste personaje centrale apar chipurile zeilor, ale un zei mult mai accesibili decât vor fi aceia ai grecilor. Cosmogonia chaldeau ne învaţă că «zeii au creat omenirea pentru ca să trăiască într-o casă care să 1 umple inimile de bucurie». Zeii sumerieni nu se mulţumesc numai să su amestece în treburile muritorilor, dar, parte din ei, stau chiar printre aceştia pe pământ, în templele ce le sunt închinate. Ea, Enlil, Şamaş, Nergal, de pildă, se sfătuiesc între ei, se ceartă, se bucură, iau partea unora dintre eroi sau sunt împotriva lor, sunt pătimaşi, chiar nedrepţi şi vicleni şi nu lipsiţi de slăbiciuni. O trăsătură interesantă şi demnă de notat este reacţia lor în urma Potopului. Ei l-au dezlănţuit, dar în faţa furiei cu care s-au pornit apele, sa simt depăşiţi şi se sperie. Bună, înţeleaptă şi atoateştiutoare, zeiţa Ninsun, mama lui Ghilgameş, tălmăceşte visele şi călăuzeşte cu grijă paşii celor doi viteji, cerând la nevoie sprijinul zeilor celor mari.
Una dintre cele mai importante divinităţi ale Panteonului mesopotamian este desigur zeiţa Iştar (înarma la sumerieni), figură de seamă a epopeii. Ea trăieşte chiar în Uruk, în măreţul templu Eanna («Casa Cerului»). Zeiţă
a fertilităţii, a fecundităţii şi a dragostei, «doamnă a bătăliilor» şi «stăpână a luptelor», Iştar este Venera ţinuturilor asiatice. Puternică şi răzbunătoare atunci când dragostea ei nu l-a putut ademeni pe
\, nu se las ă până ce zeul Anu-tatăl nu va plăsmui Taurul trebuie să coboare pe pământ şi să-l ucidă pe acel care a
V/V.-------
îndrăznit s-o înfrunte.
