Friedrich Nietzsche

DINCOLO DE BINE ŞI DE RĂU

Prolog la o filozofie a viitorului

Prefaţă

Presupunând că Adevărul e o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toţi filozofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puţin la femei? Că gravitatea înspăimântătoare şi insistenţa neîndemânatică pe care au manifestat-o până acum în urmărirea Adevărului au fost mijloace stângace şi necuviincioase pentru a cuceri o femeie? Cert este că Adevărul nu s-a lăsat cucerit: - şi toate sistemele dogmatice se prezintă azi dezolate şi descurajate, dacă se mai poate spune că sunt încă

„prezentabile“! Căci există zeflemişti care afirmă că ele s-au prăbuşit, că toate aceste sisteme zac la pământ, mai mult, că sunt pe punctul de a-şi da ultima lor suflare. Dar, vorbind serios, există motive temeinice pentru speranţa că toate tipurile de dogmatism filozofic, oricât s-ar fi pretins ele de solemne, definitive şi absolute, au fost doar un fel de copilării distinse şi stângăcii de începător. Şi poate că nu sunt prea departe timpurile când se va înţelege din ce în ce mai bine că piatra unghiulară a atât de sublimelor şi absolutelor edificii filozofice pe care filozofii dogmatici le-au înălţat până în prezent au fost în fond doar câteva superstiţii populare ce îşi au obârşia în timpuri imemoriale; de pildă superstiţia sufletului care nu a încetat nici până astăzi, în chip de credinţă în subiect şi în Eu, să

işte tot felul de dezordini; ori poate câte-un joc de cuvinte, câte o capcană gramaticală sau vreo generalizare îndrăzneaţă a unor fapte deosebit de intime, deosebit de personale, foarte omeneşti, mult-prea omeneşti. Să sperăm că filozofia dogmatică a fost doar o făgăduială peste milenii, precum a fost în timpurile mai îndepărtate astrologia, în serviciul căreia se pare că s-a depus mai multă muncă, bani, perspicacitate şi răbdare decât pentru oricare altă ştiinţă autentică: - ei şi pretenţiilor ei

„suprapământene“ îi datorăm marele stil monumental din Asia şi Egipt. Se pare că, pentru a-şi imprima eternele lor exigenţe în inima omenirii, toate lucrurile mari trebuie să se înfăţişeze mai întâi în chip de măşti monstruoase şi înspăimântătoare: o asemenea mască a fost filozofia dogmatică, de exemplu, sub forma învăţăturii Vedanta din Asia sau sub cea a platonismului în Europa. Să nu ne arătăm nerecunoscători faţă de ea, chiar dacă va trebui să mărturisim că cea mai rea, cea mai tenace şi cea mai primejdioasă dintre toate erorile a fost aceea a unui dogmatic, şi anume, născocirea lui Platon despre spiritul pur şi despre Binele în sine. Însă de acum înainte, când această eroare e depăşită şi Europa poate respira uşurată după acest coşmar sau cel puţin se poate bucura... de un somn mai binefăcător, noi, cei care avem îndatorirea de a veghea, noi suntem moştenitorii întregii energii ce s-a dezvoltat în lupta împotriva acestei erori. Fără îndoială, se pune problema de a aşeza Adevărul cu capul în jos, de a nega însuşi perspectivismul - condiţie fundamentală a oricărei vieţi întregi -, de a vorbi despre spirit şi despre Bine precum a făcut-o Platon. În chip de doctori, ne este îngăduit chiar să

ne întrebăm: „de unde a apărut o asemenea boală la Platon, cea mai frumoasă plantă a antichităţii?

Socrate cel rău a fost acela care i-a inoculat-o? Să fi fost oare Socrate într-adevăr corupătorul tineretului? Şi-a meritat el paharul cu cucută?“ - Însă lupta împotriva lui Platon sau, ca s-o spunem mai clar şi mai „popular“, lupta împotriva tiraniei clericalo-creştine de-a lungul mileniilor - căci creştinismul este un platonism pentru „norod“ - a creat o stare de minunată tensiune a spiritului în Europa, stare necunoscută până atunci pe pământ; cu un arc atât de întins se pot ochi de acum cele mai îndepărtate ţinte. Fireşte, europeanul resimte această tensiune ca pe o durere; au avut loc deja două încercări grandioase pentru destinderea arcului: mai întâi prin iezuitism, iar mai apoi prin raţionalismul democratic: - libertatea presei şi lectura ziarelor ne-au îngăduit să ajungem la rezultatul că spiritul nu se mai percepe cu atâta uşurinţă în chip de „durere“! (Germanii au inventat praful de puşcă - respectele mele! dar revanşa a venit în ziua în care au inventat tiparul.) Însă noi, cei care nu suntem nici iezuiţi, nici democraţi, şi nici măcar îndeajuns de germani, noi, bunii europeni, spirite libere, foarte libere - noi mai resimţim această durere a spiritului şi întreaga încordare a arcului său!

Şi poate că avem şi săgeata, ţinta, cine ştie? Ţelul...

SILS-MARIA, ENGADINUL DESUS, IUNIE 1885

Partea întâi:

despre prejudecăţile filozofilor

1

Voinţa de adevăr, cea care ne va mai ademeni în tot felul de aventuri periculoase, acea veridicitate faimoasă despre care toţi filozofii de până acum au vorbit cu veneraţie: ce de probleme ne-a pus această voinţă de adevăr! Ce probleme ciudate, răutăcioase, dubioase! Povestea e lungă, - şi, totuşi, pare să fi început chiar acum. Ce-i de mirare dacă devenim în cele din urmă neîncrezători, ne pierdem răbdarea şi ne întoarcem din drum? Că ne deprindem de la acest sfinx să punem, la rândul nostru, întrebări? Cine e de fapt cel care ne pune aici întrebări? Ce anume din noi năzuieşte de fapt la

„adevăr“? - În fond, noi am zăbovit îndelung în faţa problemei originii acestei voinţe, - până când, în cele din urmă, ne-am împotmolit cu totul în faţa unei probleme şi mai profunde. Am cugetat asupra valorii acestei voinţe. Presupunând că noi vrem adevărul: de ce nu mai degrabă neadevărul? Sau incertitudinea? Sau chiar neştiinţa? - Oare problema valorii Adevărului este cea care s-a prezentat în faţa noastră, sau noi fost-am cei care am păşit în faţa ei? Care dintre noi e aici Oedip? Şi care e Sfinxul? Precum se pare, este vorba de un rendez-vous de probleme şi de întrebări. - Şi fi-vom oare crezuţi? - ni se pare că, la urma urmei, problema nici nu a fost pusă până în prezent, - că noi suntem cei dintâi care am zărit-o, am privit-o în faţă, am înfruntat-o. Căci ea comportă un risc, şi poate că nici nu există vreun altul mai mare.

„Cum ar putea lua naştere un lucru din contrariul său? De exemplu, adevărul din eroare? Sau voinţa de adevăr din voinţa de a înşela? Sau acţiunea dezinteresată din egoism? Sau contemplaţia pură şi senină a înţeleptului din ardoare? O astfel de geneză este cu neputinţă; a visa despre aceasta e o nebunie sau chiar mai rău; lucrurile supreme trebuie să aibă o altă origine, una proprie lor, - ele nu ar putea lua naştere din această lume efemeră, înşelătoare, iluzorie şi mizeră, din această harababură

de amăgiri şi pofte! Mai curând în sânul Fiinţei, în veşnicie, în zeul ascuns, în „lucrul în sine“ - acolo trebuie că se află obârşia lor, şi nu în altă parte!“ O astfel de sentinţă constituie prejudecata caracteristică prin care pot fi recunoscuţi metafizicienii tuturor timpurilor; acest gen de apreciere se află îndărătul tuturor procedeelor lor logice; pornind de la această „credinţă“ se străduiesc ei către

„ştiinţă“, către acel lucru care va fi botezat în cele din urmă solemn cu numele de „Adevăr“. Credinţa fundamentală a metafizicienilor este credinţa în antinomia valorilor. Nici măcar celor mai prudenţi dintre ei nu le-a trecut prin minte să se îndoiască, ajunşi la acest prag la care îndoiala era, mai mult decât în oricare altă parte, necesară - chiar dacă s-au lăudat că ei de omnibus dubitandum. Şi anume, trebuie să ne îndoim, în primul rând, de existenţa antinomiilor, iar în al doilea rând, să ne întrebăm dacă acele vulgare evaluări şi opoziţii ale valorilor pe care metafizicienii şi-au pus pecetea nu sunt cumva doar nişte evaluări superficiale, perspective provizorii, mai mult, doar nişte perspective dintr-un anumit unghi, poate că de jos în sus, din „perspectiva broaştei“, ca să folosim o expresie familiară

pictorilor. În ciuda întregii valori ce trebuie atribuită adevărului, veridicităţii, altruismului, s-ar putea să fim nevoiţi a atribui o valoare superioară, fundamentală aparenţei, voinţei de a înşela, egoismului, ar dori. Ar fi chiar posibil ca valoarea acestor lucruri bune şi venerabile să consiste tocmai în modul înşelător în care ele sunt înrudite, înnodate, încârligate şi poate chiar identice în esenţă cu acele lucruri rele ce par să le fie opuse. Poate! - Dar cine este dispus să se preocupe de aceste primejdioase

„poate“? Pentru aceasta trebuie să aşteptăm apariţia unui soi nou de filozofi, care vor avea gusturi şi înclinaţii deosebite, opuse celor ale predecesorilor lor, - filozofi ai primejdiosului Poate, în toate sensurile cuvântului. - Şi o spun cu toată seriozitatea: văd apărând asemenea noi filozofi.

3

După ce i-am cercetat pe îndelete pe filozofi, după ce le-am citit printre rânduri fără a-i scăpa deloc din ochi, îmi spun că gândirea conştientă, în cea mai mare parte a ei, trebuie să fie considerată

de-ocamdată ca una din activităţile instinctive, iar gândirea filozofică, de asemenea; va trebui deci să

ne revizuim în întregime concepţiile asupra acestei probleme, aşa cum am făcut-o în privinţa eredităţii şi a calităţilor „înnăscute“. Precum faptul naşterii nu are nici o importanţă în ansamblul cursului anterior şi ulterior al eredităţii, tot astfel nici „conştientul“ nu se opune în vreun mod decisiv instinctivului, - gândirea conştientă a unui filozof, în cea mai mare parte a sa, este condusă tainic de instinctele sale şi canalizată pe căi stabilite. Îndărătul întregii logici şi a suveranităţii aparente de mişcare a acesteia se găsesc evaluările sau, mai pe înţeles, exigenţele fiziologice pentru menţinerea unui anumit mod de viaţă. Spre exemplu, ideea că Determinatul are o valoare mai mare decât Nedeterminatul, că aparenţa are o valoare mai mică decât „Adevărul“: asemenea evaluări ar putea fi, în ciuda importanţei normative pe care o au pentru noi, doar nişte evaluări superficiale, un fel de nerozii, necesare poate pentru conservarea fiinţelor de felul nostru. Şi anume, în presupunerea că nu tocmai omul este „măsura lucrurilor“...

4

Falsitatea unei judecăţi nu constituie încă, după părerea noastră, o obiecţie împotriva acesteia; iată poate una dintre cele mai surprinzătoare afirmaţii ale noului nostru limbaj. Problema care se pune este aceea de a afla în ce măsură poate această judecată să favorizeze, să întreţină viaţa, să

conserve şi chiar să amelioreze specia; iar noi suntem predispuşi să afirmăm că judecăţile cele mai false (dintre care fac parte judecăţile sintetice a priori) sunt pentru noi cele mai indispensabile, că

omul nu ar putea trăi fără a admite ficţiunile logice, fără a reduce realitatea la măsura lumii pur imaginare a Necondiţionatului, a Identităţii, fără o neîncetată falsificare a lumii prin noţiunea de număr, - că renunţarea la judecăţile false ar însemna renunţarea la viaţă, negarea vieţii. A admite faptul că Neadevărul este o condiţie a vieţii înseamnă desigur a te opune în mod primejdios sentimentului obişnuit al valorilor; iar o filozofie care îşi îngăduie această cutezanţă se plasează, prin aceasta, dincolo de Bine şi de Rău.

5

Ceea ce ne incită să-i privim pe filozofi pe jumătate neîncrezător, pe jumătate batjocoritor este nu într-atât faptul că descoperim fără încetare gradul lor de inocenţă, - că vedem cât de des şi cât de lesne se înşeală şi se rătăcesc, pe scurt, copilăria şi puerilitatea lor, - cât pentru a vedea cu câtă lipsă de sinceritate dezlănţuie o mare zarvă virtuoasă de îndată ce se atinge, chiar de departe, problema veridicităţii lor. Ei se prefac cu toţii că şi-au descoperit şi obţinut opiniile prin exercitarea spontană a unei dialectici îngheţate, pure şi divin-nepăsătoare (spre deosebire de misticii de tot felul care, mai cinstiţi şi mai neciopliţi, vorbesc de „inspiraţia“ lor-): în vreme ce este vorba, în fond, de o afirmaţie arbitrară, de un capriciu, de o „intuiţie“, şi, cel mai ades, de o aprigă dorinţă filtrată şi spiritualizată pe care o apără prin pretexte născocite ulterior: - ei sunt cu toţii nişte avocaţi şi ades chiar apărători şireţi ai prejudecăţilor lor botezate de ei „adevăruri“, - ei sunt foarte departe de acel curaj al conştiinţei care îşi mărturiseşte sieşi minciuna, foarte departe de bunul gust al curajului care face ca acesta să-şi rostească minciuna, fie pentru a pune în gardă un duşman sau prieten, fie din exuberanţă sau pentru a se ironiza pe sine. Tartuferia ţeapănă şi moralizatoare cu care bătrânul Kant ne ademeneşte pe potecile întortocheate ale dialecticii menite să ne conducă sau, mai bine zis, să ne seducă la al său

„imperativ categoric“ - iată un spectacol care ne face să surâdem, noi, răsfăţaţii care simţim o atât de mare plăcere urmărind micile răutăţi ale bătrânilor moralişti şi predicatori de morală. Sau iată acel hocus-pocus al formei matematice cu care Spinoza ajunge să-şi cuiraseze şi să-şi mascheze filozofia -

mergând până la „iubirea faţă de propria înţelepciune“, dacă dăm expresiei sensul corect şi exact-pentru a intimida de la bun început îndrăzneala agresorului care s-ar încumeta să-şi arunce privirea asupra acestei fecioare de necucerit, această Pallas Atena: - câtă timiditate, câtă vulnerabilitate personală ne trădează această mascaradă a unui pustnic bolnav!

6

Am descoperit încetul cu încetul că orice mare filozofie de până acum a fost confesiunea autorului ei, constituind un fel de memorii neintenţionate sau neobservate; am remarcat de asemenea că în orice filozofie intenţiile morale (sau imorale) formau adevăratul germen din care, de fiecare dată, lua naştere întreaga plantă. De fapt, pentru a explica felul în care au luat naştere în realitate cele mai transcendentale afirmaţii metafizice ale câte-unui filozof, este întotdeauna indicat (şi înţelept) să ne întrebăm mai întâi: la care morală trebuie ele (sau vrea el -) să ajungă? Aşadar, eu nu cred în existenţa unui „instinct de cunoaştere“ care ar fi tatăl filozofiei, ci mai degrabă că un alt instinct s-a folosit, aici precum aiurea, de cunoaştere (şi de necunoaştere!) doar ca de o unealtă. Însă cel care va examina instinctele primordiale ale omului pentru a afla cât de mult şi-au asumat, chiar şi în acest caz, rolul de genii inspiratoare (sau de demoni şi spiriduşi -), va găsi că fiecare dintre ele s-a îndeletnicit odată cu filozofia - şi că fiecare dintre ele ar fi vrut să se prezinte pe sine în chip de ţel ultim al existenţei, de stăpân legitim asupra tuturor celorlalte instincte. Căci fiecare instinct râvneşte la stăpânire: şi din această postură încearcă el să filozofeze. - Este adevărat că la savanţi, la spiritele cu adevărat ştiinţifice situaţia e poate alta - mai „bună“, dacă vreţi -, la ei poate că există într-adevăr un fel de instinct de cunoaştere, vreun mic mecanism de ceasornic independent care, întors cu grijă, se achită curajos de sarcina sa, fără ca celelalte instincte ale savantului să participe substanţial. De aceea, adevăratele

„interese“ ale savantului se găsesc, de obicei, în cu totul altă parte: în familie, în câştigarea banilor sau în politică; oarecum, este chiar indiferent în care anume latură a ştiinţei îşi aplică el micul său mecanism; prea puţină importanţă are dacă tânărul savant „plin de speranţe“ devine un bun filolog sau un bun micolog sau un bun chimist: - faptul că el devine unul sau altul din aceştia nu îl caracterizează defel. Dimpotrivă, în cazul filozofului nu există nimic impersonal; îndeosebi morala sa este cea care oferă o mărturie hotărâtă şi hotărâtoare despre cine este el - adică, în privinţa ierarhiei celor mai intime instincte ale naturii sale.

Cât de răi pot fi filozofii! Nu cunosc nimic mai otrăvitor decât gluma pe care şi-a îngăduit-o Epicur la adresa lui Platon şi a platonicienilor: el i-a numit dionysokolakes. Cuvântul înseamnă

etimologic şi la prima vedere „linguşitori ai lui Dionysios“, aşadar anexe ale tiranului şi lingăi; dar el înseamnă înainte de toate că aceştia „sunt cu toţii comedianţi care nu au nimic autentic în ei“ (căci Dionysokolax era porecla populară a comedianţilor). Şi în acest din urmă lucru constă de fapt răutatea pe care Epicur a lansat-o împotriva lui Platon: el a fost contrariat de alura maiestuoasă, de punerea în scenă la care s-au priceput Platon şi elevii săi -, dar de care Epicur era incapabil! el, bătrânul dascăl din Samos, care, pitit în mica sa grădină din Atena, şi-a scris cele trei sute de cărţi, inspirate, cine ştie?

poate de mânia şi invidia faţă de Platon. - A trebuit să treacă o sută de ani pentru ca Grecia să

descopere, în sfârşit, cine a fost Epicur, acest zeu al grădinilor. - Şi a făcut-o oare într-adevăr?

8

În toate filozofiile există un moment în care „convingerea“ filozofului intră în scenă: sau, ca s-o spunem în limbajul unui mister antic: adventavit asinus pulcher et fortissimus.

9

Voi vreţi să trăiţi „în armonie cu natura“? O, stoici aleşi, câtă înşelăciune a cuvintelor!

Imaginaţi-vă o fiinţă asemenea naturii, risipitoare fără măsură, indiferentă fără măsură, lipsită de intenţii şi de consideraţii, de milă şi dreptate, rodnică şi pustie şi nesigură în acelaşi timp, imaginaţi-vă indiferenţa personificată în chip de putere - cum aţi putea trăi în armonie cu această indiferenţă? A trăi nu în-seamnă oare tocmai a voi să fii altceva decât această natură? A trăi nu înseamnă oare a evalua, a prefera, a fi nedrept, a fi mărginit, a voi să fii diferit? Şi presupunând că deviza voastră „a trăi în armo-nie cu natura“ înseamnă de fapt „a trăi în armonie cu viaţa“ cum ar fi cu putinţă să nu o faceţi? La ce bun să creaţi un principiu din ceea ce sunteţi voi înşivă, din ceea ce trebuie să fiţi? -

Adevărul este cu totul altul: în vreme ce, extaziaţi, pretindeţi că aţi descifrat în natură canoanele legilor voastre, voi vreţi cu totul altceva, ciudaţi comedianţi, impostori ce vă înşelaţi pe voi înşivă!

Orgoliul vostru doreşte să prescrie şi să încorporeze naturii, înseşi naturii, morala voastră, idealul vostru; voi pretindeţi ca ea să fie o natură „în armonie cu Stoa“ şi aţi vrea să reduceţi toate cele existente la o asemănare cu propria voastră imagine - în chip de enormă şi eternă apoteoză şi generalizare a stoicismului! Cu toată iubirea voastră de adevăr, vă înduplecaţi într-atât de îndelungat, de stăruitor, de hipnotizant să priviţi natura în chip fals, adică stoic, încât ajungeţi să nu o mai puteţi privi în vreun alt fel, - şi nu ştiu ce orgoliu abisal vă inspiră în cele din urmă nebuneasca speranţă că, din moment ce vă pricepeţi să vă tiranizaţi pe voi înşivă - stoicul fiind propriul său tiran -, natura se va lăsa la rândul ei tiranizată: stoicul nu este, şi el, o parte a naturii?... Dar toate acestea sunt o poveste veche şi veşnică: ceea ce s-a întâmplat odinioară cu stoicii se mai întâmplă şi astăzi din momentul în care o filozofie începe să creadă în ea însăşi. Întotdeauna, ea creează lumea potrivit imaginii ei, n-o poate face altfel; filozofia este însuşi acest instinct tiranic, voinţa de putere sub forma ei cea mai spirituală, voinţa „de a crea lumea“, de causa prima.

10

Râvna şi subtilitatea, aş spune chiar şiretenia cu care se aduce pe tapet pretutindeni în Europa zilelor noastre problema „lumii reale şi a lumii aparente“ ne dau de gândit şi ne obligă să luăm aminte; iar cei care aud în culise doar „voinţa de adevăr“ şi nimic mai mult nu dau dovadă de cele mai ascuţite urechi. Este posibil ca, în cazuri izolate şi rare, să fie la mijloc o asemenea voinţă de adevăr, vreo îndrăzneală exagerată şi aventuroasă, vreun orgoliu metafizic al poziţiilor pierdute care în cele din urmă va prefera întotdeauna un dram de „certitudine“ unui belşug de posibilităţi frumoase; s-ar putea să existe chiar fanatici puritani ai conştiinţei care să dorească a muri culcaţi mai degrabă pe un Nimic cert decât pe un Ceva nesigur. Dar acesta e nihilism, însemnul unui suflet deznădăjduit şi dezgustat de moarte, oricât de curajoase ar părea atitudinile unei astfel de virtuţi. Dimpotrivă, în cazul gânditorilor mai puternici, mai plini de viaţă, la cei care mai sunt încă însetaţi de dorinţa de a trăi, starea de lucruri pare să fie alta: ei iau poziţie împotriva aparenţei, vorbesc cu dispreţ despre „perspectivism“ şi nu acordă mai mult credit propriului lor corp decât aparenţei potrivit căreia „pământul este imobil“, lăsând astfel să le scape din mâini, cu o mină aparent bine dispusă, bunul lor cel mai cert (căci în ce ai putea crede cu mai multă certitudine decât în propriu-ţi corp?) - cine ştie, poate în fond ei caută să