,,Robi pe Uranus''de Ioan Popa

IOAN POPA

ROBI

PE URANUS

— roman —

HUMANITAS



BUCUREŞTI, 1992

Coperta: DOINA ELISABETA ŞTEFLEA

© 1992 Editura Humanitas

ISBN 973-28-0304-5

În amintirea soldaţilor, subofiţerilor şi ofiţerilor

care au murit pe şantierele economiei naţionale şi

în unităţile operative

în ultimii zece ani,

a tuturor celor ce şi-au pierdut viaţa

în detaşamentele (lagărele) militare de muncă

de la fostul CENTRU CIVIC,

denumit în cod „PLATFORMA URANUS”

Soţiei mele,

frumoasei şi blîndei Carmen,

cu toată dragostea

de acum şi dintotdeauna

„Treci prin mijlocul cetăţii şi fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina relelor care se săvîrşesc acolo.”

(Ezechiel, 9)

Cuvîntul autorului

Această carte reprezintă o experienţă de viaţă. Ea exista deja, eu doar am aşezat-o în pagini.

N-am inventat nici o situaţie, nici un personaj — cele negative, doar, au primit alte nume (acestea sînt şi cele de la care mă aştept să fiu contestat violent, căci, fără îndoială, voi fi confruntat cu o asemenea reacţie). Mulţi dintre cei care au lucrat pe şantierul fostei CASE A REPUBLICII, concentraţi, militari de carieră sau civili se vor recunoaşte probabil în aceste pagini

Din zelul stupid al unor politruci şi „comandanţi” am fost tri­mis, începînd cu 1985, în coloniile militare de muncă. În ultimii trei ani de regim comunist am trudit la cel mai important basti­on ceauşist, la complexul megalitic din inima Capitalei, denumit CA­SA REPUBLICII. Au murit în jurul meu soldaţi şi cadre mili­tare, am văzut oameni schilodiţi fizic şi psihic, am coborît trep­tele, mul­te, ale umilinţei şi batjocurii. Ani de zile mi-am purtat prin praful şi noroaiele şantierelor, ca pe o povară nu numai gradul de locote­nent şi numele, dar şi demnitatea, care constitu­iau motive de bat­jocură pentru oameni ce nu citiseră, în viaţa lor, o singură carte. Am fost scuipaţi şi pălmuiţi, loviţi peste ochi cu caietele de coman­danţideplutoaneîncareerampuşisăscriemzişinoapteprograme nătînge, inutile. Aceste programe ucideau raţionamentul, secau mintea şi inima ofiţerului. Coman­dantul de pluton care am fost, insultat de atîtea ori, tîrît în faţa tribunalelor militare ad-hoc pen­tru vini imaginare, lovit, umilit, pus să-şi ceară iertare în faţa pro­priilor soldaţi pentru „neînde­plinirea planurilor la tencuit sau zi­dit”, îşi achită prin aceste rînduri o datorie.

Am avut comandanţi care ar fi trebuit să se nască fiare şi sătrăiască în pădure — toţi ocupă azi poziţii importante, fiind avan­saţi spectaculos în funcţie şi grad, în numele Revoluţiei. Mircea Gureşan (căpitan în 1986, colonel „plin” în 1990), Lixandru Mi­hail (idem), Drumeza Victor (idem), foştii secretari de partid Vasi­liu sau Şoşu George (azi, colonel şi, respectiv, maior, res­ponsabili cu educaţia... patriotică a tinerilor militari) sînt numai cîţiva din­tre cei care îşi începeau „ziua de lucru” cu împărţitul pedepselor, cu înjurareaşipălmuireasubordonaţilorsaucutri­miterealorîncolo­niile de muncă Sînt numai cîţiva dintre cei care vegheau la „înca­zarmarea” cadrelor, la aplicarea strictă a regulamentelor militare cefixau„dreptullegal”alofiţeruluisausubofiţeruluidea-şivedea familia o singură dată într-un răstimp de 45 de zile, sînt numai cîţi­va dintre aceia care supra­vegheau celebrele curăţenii de pe şantie­re,dinajunulvizitelorprotocolare,cîndarmatasetransformaîn­tr-o instituţie de mătu­rători. Aceşti carierişti cruzi au început să strîngă în jurul gîtului subofiţerilor şi ofiţerilor inferiori laţul su­grumător al unor măsuri speciale, hotărîri, O.G.-uri şi O.C.-uri al căror nu­măr nu-l mai ştia nimeni, confirmînd faptul că o armată cu o sută de mii de legi este o armată fără de lege, căzută la chere­mul oricui vrea s-o comande. Mînuind cu abilitate textele jură­mintelor militare, aceşti indivizi, bine înscăunaţi în funcţiile lor (şi ieri, ca şi azi), au angrenat oştirea ţării în executarea unor sarcini de­gradante, străine de menirea ei.

Rupţi de familiile lor, sute, mii de ofiţeri şi subofiţeri au eşuat în divorţuri şi despărţiri, din cauza programelor de lucru inumane, mii de copii au rămas fără taţi. Străluciţi absolvenţi ai instituţiilor mi­litare, tanchişti, aviatori, artilerişti, marinari, pi­loţi de vînătoare şi bombardament au fost folosiţi ani de zile ca salahori, trimişi la „cursuri de şantierişti”, deprofesionalizaţi. Pregătiţi să meargă, atunci cînd ţara le-o va cere, „la victorie sau la moarte”, mulţi au sfîrşit în mod nedemn, căzuţi de pe schele, acoperiţi de straturi de pămînt surpat, înecaţi în bazine, striviţi de roţile camioanelor. Mulţi dintre ei s-au sinucis sau au fost trecuţi în rezervă, victime ale capriciilor unor colonei zeloşi sau ale unor generali şi miniştri (ai apărării) fanatici. A trece în rezervă un locotenent de tancuri sau un tînăr pilot de vînătoare sau bombardament, formaţi cu cheltu­ieli uriaşe, ofiţeri cu care s-ar fi mîndrit orice armată era o dovadă de putere şi o excelen­tă metodă de intimidare!

Am scris această carte pentru ca toate acestea să fie cunos­cute, pentru ca mitul „secretului militar” să nu mai dea azil ig­noranţei, făcînd din instituţia militară un paravan înapoia căru­ia o mînă de oligarhi înfiretaţi să facă ce vor la adăpostul gra­dului şi puterii. Dacă n-as fi scris ceea ce am scris, n-aş fi fost un bun român. Cine­va spunea odată că omul va avea vîrsta cu­noaşterii sale.

În lupta împotriva totalitarismului, minciunii şi feloniei, în lup­ta împotriva imposturii şi micimii sufleteşti, cartea a rămas aliatul cel mai credincios. Lumina cuvintelor ne scaldă şi ne purifică fiin­ţa. Nici o carte nu s-a scris cu gîndul la trecut, ci la viitor. Nici eu n-am scris aceste pagini privind în urmă...

ianuarie 1989 – 30 iunie 1991, Bucureşti

Partea întîi

────────────────────────────────────

„Cetăţenii Republicii Socialiste România au dreptullaodihnă.Dreptullaodihnăestegarantat celor ce muncesc prin stabilirea duratei maxime a zilei de muncă la 8 (opt) ore... În sectoarele de muncă grea şi foarte grea, durata zilei de muncă este redusă sub opt ore”

(Constituţia Republicii Socialiste România, 1986)

Clădirea care se înalţă în faţa noastră este uriaşă, uluitoare, unică. Dar nu ne mai impresionează. Ne-am obişnuit cu ea ca ocnaşii cu puşcăria sau ca marinarii cu nava plecată din port de o veşnicie. Sîntem aici pentru totdeauna. Nici timpul nu mai poate scăpa de aici. O lume delimitată, la 300 de metri mai înco­lo, de linia gardului de tablă, păzit de soldaţi înarmaţi. Un peri­metru al muncii strivitoare, care anulează timpul şi spaţiul, li se substituie, devenind el însuşi un univers. Pentru noi, în afara muncii nu mai există nimic.

Scot caietul albastru cu scoarţe tari şi încep apelul:

— Soldat Gaşpar Dominică!...