— Sugestii de rutină, răspunse Rudolph. Cum e, de pildă, să se demoleze Clădirea Ştiinţei ca să scăpăm de profesorul Fredericks.
Fredericks era şeful departamentului, iar Rudolph ştia că poate afirma, fără riscul de a greşi, că cursurile predate de acesta erau cele mai slabe din toate universităţile similare celei de la Whitby, la nord de linia Masson-Dixon: Fredericks şi Harrison erau prieteni la cataramă şi în virtutea relaţiilor lor amicale profesorul publica în gazeta acestuia articole pe teme pretins ştiinţifice de care lui Rudolph îi era ruşine pentru întreaga universitate cînd le citea. Scria, cel puţin de trei ori pe an, despre noile metode de vindecare a cancerului, articole care apăreau în spaţiul editorial al ziarului Sentinel de la Whitby.
— Voi, oamenii de afaceri, nu sînteţi în stare să preţuiţi rolul ştiinţei pure, zicea Harrison.
Voi vreţi ca la fiecare şase luni capitalul pe care l-aţi investit să vă aducă un venit dublu; ca din fiecare eprubetă sau după fiecare experienţă să vă curgă gîrlă în pungă dolăreii.
Cînd însă îi convenea, Harrison, cu terenurile pe care le poseda în centrul comercial al oraşului şi cu interesele pe care le deţinea în diferite bănci, devenea un aprig om de afaceri. Alteori îşi amintea, în calitatea sa de publicist îmbibat de tuş tipografic, că este şi om de litere şi cerea imperios eliminarea latinei ca obiect obligatoriu la examenul de licenţă sau protesta împotriva unei noi programe analitice la engleză pentru că, după opinia sa, nu includea – pentru a fi studiate – un număr suficient de lucrări literare de Charles Dickens.
Îşi scoase pălăria cu un gest larg şi salută cu politeţe exagerată o doamnă, asistentă la departamentul de psihologie, pe care o întîlniră în cale. Pe cît de demodate îi erau manierele, pe atît de moderne erau sentimentele de ură ale acestui domn Harrison, îşi spuse Rudolph.
— Aud că se petrec lucruri interesante acolo, la D.C., zise Harrison.
— La D.C. totdeauna se petrec lucruri interesante, replică Rudolph.
— Mai interesante decît de obicei, preciză Harrison. Circulă zvonuri că ai să demisionezi.
— Eu nu demisionez niciodată, răspunse cam înţepat Rudolph şi îndată regretă cuvintele rostite. Şmecherul îl trăsese de limbă, iar pe el îl luase gura pe dinainte.
— Dacă totuşi demisionezi, cine-i următorul pe lista succesorilor? Knight? continuă să
insiste Harrison.
— Problema nu s-a pus, răspunse Rudolph. De fapt ea fusese pusă între el şi Calderwood, dar nu ajunseseră la o înţelegere. Lui Rudolph nu îi plăcea să mintă, dar dacă nici pe un individ ca Harrison nu îl înşela, atunci nu îşi merita renumele de om de afaceri abil.
— D.C. şi-a cîştigat un loc aparte în oraşul nostru şi se bucură de stima deosebită a cetăţenilor mulţumită în bună măsură şi dumitale. Ştii că mie nu-mi place să linguşesc, însă cititorii mei au dreptul să afle ce se petrece în culise. Cuvinte banale, inofensive, în spatele cărora însă se ghicea o anumită ameninţare pe care o percepeau ca atare şi Harrison şi Rudolph.
— Dacă vor avea loc schimbări, cititorii dumneavoastră vor fi primii care vor afla, promise Rudolph.
În timp ce urca treptele care duceau în interiorul clădirii administraţiei, cu Harrison alături, Rudolph simţea că în inima lui creştea sentimentul dimineţii ratate.
Universitatea avea în frunte un preşedinte nou, relativ tînăr, un bărbat energic, vioi, provenit de la Harvard, pe care îl chema Dorlacker şi care nu admitea prostii din partea membrilor 410
consiliului universitar. Dorlacker se împrietenise cu Rudolph şi adesea se ducea la el în vizită, cu soţia, iar discuţiile lor aveau de obicei drept temă modalităţile de a se debarasa de majoritatea membrilor consiliului de conducere. Dorlacker îl detesta pe Harrison.
Şedinţa se desfăşură în nota obişnuită. Preşedintele comisiei financiare raportă că deşi acţiunea de dotare a universităţii evolua ascendent, preţurile creşteau mai repede şi, în consecinţă, propuse mărirea taxelor de studiu şi îngheţarea numărului de burse acordate. Propunerea fu reţinută
pentru a fi studiată.
Consiliul fu informat că noua aripă a bibliotecii va funcţiona o dată cu începerea cursurilor, în septembrie, şi că încă nu s-a hotărît ce nume să poarte. Se aminti că la precedenta întrunire domnul Jordache sugerase să fie numită Aripa Kennedy sau poate chiar întreaga clădire – cunoscută
deocamdată sub denumirea generală de Biblioteca Memorială – să fie botezată Biblioteca Kennedy.
Harrison protestă invocînd motivul că defunctul preşedinte a fost o personalitate controversată, că el a reprezentat doar jumătate din ţară şi că universitatea nu trebuie să devină teren de lupte politice dezbinatoare. Prin vot se adoptă denumirea de Aripa Kennedy, clădirea păstrîndu-şi numele de Biblioteca Memorială. Preşedintele, cam iritat, îl însărcină pe domnul Harrison să
investigheze şi să informeze consiliul a cui memorie o perpetuează biblioteca.
Un alt membru al consiliului, care fusese obligat şi el să-şi parcheze automobilul la distanţă
de clădirea administraţiei, exprimă părerea că ar trebui să se interzică studenţilor să vină cu maşina în campus. Dorlacker respinse sugestia ca neînţeleaptă, deoarece ea nu putea fi pusă în aplicare; în schimb propuse să fie analizată posibilitatea creării unui nou teren de parcare.
Harrison, nemulţumit de un articol de fond apărut în ziarul universităţii prin care studenţii erau chemaţi să demonstreze în favoarea interzicerii bombei atomice, ceru ca editorul să fie admonestat şi chemat la ordine pentru că introduce politica în incinta universităţii, precum şi pentru lipsă de respect faţă de guvernul Statelor Unite. Dorlacker respinse ferm şi îşi exprimă opinia că în nici un caz universitatea nu trebuia să fie locul de înăbuşire a libertăţii de exprimare în America.
Pusă la vot, propunerea lui Harrison fu respinsă.
— Consiliul ăsta, bombăni Harrison, se dezice de responsabilităţile sale!
Rudolph, cel mai tînăr membru al consiliului, vorbea cumpănit şi respectuos cînd lua cuvîntul. Datorită însă alianţei sale cu Dorlacker, dibăciei cu care obţinea donaţii din partea foştilor studenţi ai universităţii, precum şi din partea unor fundaţii (îl convinsese chiar şi pe Calderwood să
ofere cincizeci de mii de dolari pentru ridicarea noii aripi a bibliotecii), cunoaşterii aprofundate a oraşului şi relaţiilor strînse cu universitatea, devenise cel mai influent membru al consiliului şi era conştient de lucrul acesta. Ceea ce iniţial fusese pentru el un hobby şi un uşor stimul al ego-ului, devenise principala preocupare a vieţii sale. Forţa cu care domina consiliul şi îşi impunea una după
alta propunerile, în pofida opoziţiei înverşunate a conservatorilor înveteraţi de tipul lui Harrison, îi făcea o plăcere deosebită. Noua aripă a bibliotecii, cursurile dezvoltate de sociologie şi relaţii externe, lărgirea Şcolii de Arte, punerea teatrului din Centrul Comercial la dispoziţia Departamentului de Dramă pe timp de două săptămîni în fiecare an, toate acestea fuseseră roadele iniţiativei sale. Îl urmărea surîsul batjocoritor al lui Boylan, determinîndu-l să nu cedeze, să pună în aplicare ideile reformatoare şi transformatoare pentru ca nimeni, nici chiar Boylan, să nu se poată
referi la Universitatea Whitby ca la un lăcaş de învăţămînt cu specific pur agricol.
411
O satisfacţie sporită îi oferea faptul că la finele anului recupera o parte din cheltuielile sale de călătorie atît în Statele Unite, cît şi peste graniţă, prin reducerea legală a impozitelor pe venit.
Căci oriunde se ducea, el îşi făcuse obiceiul să viziteze şcoli şi universităţi ca parte a obligaţiilor sale în calitate de membru în consiliul de conducere al Universităţii Whitby. Ucenicia pe care o făcuse sub îndrumarea lui Johnny Heath îl ajuta să îndeplinească aproape automat acestă misiune.
„Plăcerea bogătaşilor” -numea Johnny jocul acesta cu Serviciul Intern de Impozite.
— După cum ştiţi, spunea Dorlacker, în acestă şedinţă trebuie să discutăm şi problema completării cadrelor didactice la unele facultăţi pentru viitorul an academic. Printre altele, este vacantă conducerea departamentului de economie. Am cercetat şi am analizat situaţia, am discutat cu membrii departamentului respectiv şi doresc să supun aprobării dumneavoastră numele unui fost titular al acestei catedre – care odinioară cumula istoria şi economia aici, la noi – un profesor ce a dobîndit experienţă preţioasă ca dascăl în Europa în ultimii cîţiva ani, profesorul Lawrence Denton.
În timp ce rostea ultimele cuvinte, Dorlacker se întoarse ca din întîmplare, spre Rudolph, cu o uşoară – aproape imperceptibilă – clipire a ochilor. Rudolph întreţinea corespondenţă cu fostul său profesor şi ştia că acesta dorea să se înapoieze în America. Denton îi scrisese că soţia sa tînjeşte după locurile natale iar Rudolph relatase totul lui Dorlacker, care primise cu simpatie ideea reangajării acestuia. Denton însuşi îşi întărise poziţia, căci folosise şederea sa în Europa pentru a scrie o carte despre renaşterea economică a Germaniei, care se bucurase de recenzii favorabile..
Reîncadrarea lui Denton constituia doar repararea unei nedreptăţi. Rudolph nu depusese mărturie în favoarea prietenului său atunci cînd l-ar fi putut ajuta. Însă dacă ar fi depus, probabil nu ar fi avut niciodată şansa de a fi ales în consiliul de conducere al universităţii şi nici de a pleda în favoarea reinstalării lui Denton la catedra pe care o abandonase silit. Se crease o situaţie, cu elemente plăcute, care îl făcea pe Rudolph să zîmbească mulţumit, în sinea sa, în timp ce Dorlacker îşi continua expunerea. Ştia că el şi Dorlacker, manevrînd în culise cu dibăcie, asiguraseră
