— O, Cristoase! Virginia! Ce cauţi aici? Rudolph era uluit.
— Ştiu totul! Veni în faţa lui, aproape lipindu-se de el şi îl privi ţintă, cu ochii ei mari şi negri, scînteietori pe chipul palid, gingaş, frumos. Am telefonat mereu la spital după veşti, minţind că sînt sora ta. Ştiu totul. A născut copilul, copilul meu!
— Virginia, ai face bine să te duci acasă. Rudolph se retrase un pas pentru ca fata să nu îl poată atinge. Dacă tatăl tău află că te învîrteşti pe aici....
— Nu-mi pasă, n-are decît să afle. Nu mi-e ruşine, răspunse Virginia.
— Haide, te duc eu acasă, se oferi Rudolph. Să-şi bată capul familia ei cu nebuna, nu el; mai ales într-o noapte ca asta, îşi zise Rudolph. Haide să te odihneşti şi ai să...
— Nu am casă, locul meu e în braţele tale. Chipul Virginiei se transfigură cînd rosti aceste cuvinte. Tata nici nu ştie că sînt aici, în oraş. Am venit la tine, căci îţi aparţin.
— Locul tău nu e aici, Virginia, zise Rudolph disperat. Realist din fire, se simţea neputincios în faţa unor situaţii aberante. Aici locuiesc eu cu soţia.
— Te-a ademenit, mi te-a răpit, vorbi cu ură Virginia. S-a vîrît între noi şi m-a înlăturat pe mine, cea care te iubeşte cu adevărat. Toată ziua m-am rugat să moară acolo, la spital.
— Virginia! exclamă Rudolph şocat. Pînă atunci nu îl impresionase nimic din ceea ce spusese sau făcuse fata. Exaltarea ei îl plictisea sau îl amuza cel mult, ori îi provoca milă. Acum însă atitudinea ei depăşise orice limită şi pentru prima oară Rudolph realiză, alarmat, că Virginia putea deveni primejdioasă. De aceea îşi propuse ca îndată ce va intra în casă să telefoneze la spital pentru a-i avertiza pe cei de acolo să nu permită Virginiei Calderwood să se apropie de creşa nou născuţilor sau de soţia sa. Ştii ce? vorbi el blînd, urcă în maşină să te duc acasă.
— Nu mă trata ca pe un copil, Rudy, răspunse ea. Nu mai sînt copil. Maşina mea e parcată
mai încolo, în faţa blocului şi nu am nevoie de nimeni ca să mă ducă nicăieri.
414
— Virginia, sînt teribil de obosit, trebuie neapărat să mă culc. Dacă ai ceva cu adevărat important să-mi spui, sună-mă, te rog, acasă, mîine dimineaţă.
— Vreau să faci dragoste cu mine! Virginia Caldewood stătea în faţa lui şi îl privea fix, cu mîinile vîrîte în buzunarele de la pardesiu. Îmbrăcată corect, părea normală. Vreau să mă strîngi în braţe, chiar în noaptea asta. Ştiu că şi tu vrei, ţi-am citit dorinţa – de mult – în ochi. Vorbea pătimaş, repezit, în şoaptă. Doar că nu ai cutezat, ca atîţia alţii, de frica tatei. Haide! Merită să încerci! Te gîndeşti la mine ca la fetiţa pe care ai găsit-o cînd ai venit prima oară în casa părinţilor mei. Ei, bine, am crescut, nu mai sînt fetiţa de atunci. Poate nu atît de atrăgătoare ca nepreţuita ta soţioară, cu prietenul ei, fotograful... O, eşti surprins că ştiu lucrul acesta! Dar eu mi-am impus să aflu totul despre ea. Dacă doreşti, pot să-ţi dezvălui atîtea... numai să vrei să asculţi.
Rudolph intră în casă, trînti uşa şi o încuie, lăsînd-o în prag să aiureze şi să bată cu pumnii în uşă. Inspectă toate uşile şi ferestrele de la parter, să se asigure că erau bine închise şi cînd reveni la intrarea principală constată că pumnii micuţi, feminini încetaseră să lovească uşa nebuneşte. Din fericire Martha se culcase, iar larma iscată nu izbutise să o trezească. Aprinse dinăuntru becul care lumina pragul de afară apoi, după ce telefonă la spital, cum îşi propusese, urcă în dormitor şi se culcă în patul conjugal.
„Să trăieşti mulţi ani, fetiţa mea, în oraşul acesta liniştit şi respectabil!” ură în gînd Rudolph copilului, înainte ca somnul să-l cuprindă.
Era sîmbătă după-amiază, încă devreme, iar clubul era gol, căci majoritatea membrilor se aflau afară, pe terenul de golf sau pe terenurile de tenis. Rudolph stătea singur la bar şi bea bere.
Jean se îmbrăca la vestiar. Ieşise numai de cinci săptămîni din spital, dar îşi învinsese soţul în două
seturi. Rudolph zîmbi cînd îşi aminti cum îi sclipea faţa de fericire cînd părăsise terenul victorioasă.
Structura joasă, de lemn, a clădirii clubului, cu numeroase coridoare întortocheate nu permitea categorisirea clară a stilului acestuia. Clubul oscila în permanenţă în pragul falimentului.
De aceea era acceptat oricine plătea taxa minimă de înscriere şi se acorda titlul de membru temporar oricărui solicitant care îşi petrecea acolo vacanţa în timpul sezonului. Barul era împodobit cu fotografiile şterse de vreme ale unor bărbaţi în pantaloni de flanel, care cîştigaseră cine ştie ce concursuri organizate de club cu douăzeci şi cinci sau treizeci de ani în urmă, precum şi o fotografie
– pistruiată de muşte – a lui Bill Tilden şi Vincent Richards, care disputaseră cîndva un meci demonstrativ acolo.
Tot aşteptînd-o pe Jean, Rudolph apucă maşinal ediţia de sfîrşit de săptămînă a ziarului lui Harrison – Whitby Sentinel – însă regretă imediat gestul pe care îl făcuse. Pe prima pagină se lăfăia un articol despre angajarea de către universitate a profesorului Denton, cu insinuări şi citate, evident fără precizarea surselor, care exprimau îngrijorarea că tineretul studios, uşor influenţabil, va fi supus înrîuririlor nefaste ale unui personaj dubios. „Ticălosul de Harrison!” exclamă Rudolph indignat.
— Doriţi ceva, domnule Jordache? întrebă barmanul care citea o revistă la capătul celălalt al barului.
— Mai dă-mi o bere, te rog, Hank, ceru Rudolph şi aruncă ziarul cît colo, hotărînd în aceeaşi clipă să facă tot posibilul ca să cumpere jurnalul lui Harrison, ceea ce ar fi însemnat şi un serviciu adus obştii. În sinea sa îşi spunea că nu îi va fi greu să-şi atingă ţelul, căci în ultimii trei ani ziarul nu realizase nici un profit, ceea ce îl determina pe Rudolph să presupună că Harrison va ceda 415
dacă i se va oferi un preţ convenabil şi, mai ales, dacă nu va mirosi cine se află în spatele afacerii.
Hotărî ca luni să discute cu Johnny Heath şi să-i ceară sfatul cum ar trebui să procedeze pentru a-şi înfăptui dorinţa.
Tocmai îşi sorbea berea şi se străduia să nu se mai gîndească la Harrison pînă luni, cînd îşi făcu apariţia Brad Knight împreună cu trei persoane cu care jucase golf. Rudolph privi către pantalonii portocalii ai acestuia şi îi făcu cu ochiul.
— Te-ai înscris la cupa feminină „Handicap?” întrebă el uşor amuzat. Brad rîse cu poftă şi îl bătu pe spate.
— Natura, dragă Rudy, zise el, a făcut ca penajul masculului să fie mai sclipitor, mai atrăgător, decît al femelei. La sfîrşit de săptămînă, devin eu însumi. Încă un rînd, Hank, din partea mea. Eu sînt marele victorios.
Cîştigase împreună cu partenerul său aproape trei sute de dolari. Brad era unul din cei mai buni jucători de golf din club şi adesea îşi păcălea adversarii jucînd dinadins prost la început. În felul acesta îi ademenea şi îi determina să dubleze miza. Dar asta era treaba lui. Dacă existau indivizi care pierdeau o sută cincizeci de dolari la sfîrşit de săptămînă, însemna că îşi puteau permite lucrul acesta, gîndea Rudolph. Însă nu îşi putea înfrîna repulsia care îl cuprindea cînd îi auzea discutînd cu nepăsare totală despre pierderea suferită. Rudolph nu agrea deloc jocurile de noroc.
— Am văzut-o pe Jean cu tine pe terenul de tenis. Arăta grozav, remarcă Brad.
— Provine dintr-o familie de oameni voinici, sănătoşi, răspunse Rudolph. Apropo, îţi mulţumesc pentru darul pe care i l-ai făcut lui Enid.
După ce se înzdrăvenise suficient pentru a suporta o convorbire serioasă, Jean îi spusese că
ar dori să dea pruncului numele de fată al mamei ei – Enid Cunningham – şi îl întrebase pe Rudolph dacă avea obiecţii. „Noi, cei din neamul Jordache, răspunse Rudolph, sîntem lucizi, trăim cu picioarele pe pămînt şi nu putem avea nimic împotriva sistemului străbun cu trei nume.” Nu botezaseră copilul şi nu intenţionau să organizeze o ceremonie religioasă în acest scop. Jean împărtăşea ateismul soţului sau – cum îi plăcea lui Rudolph să-l numească - agnosticismul lui.
Rudolph scrisese numele fetei pe certificatul de naştere, gîndind în acelaşi timp că Enid Cunningham Jordache conţinea prea multe litere pentru un copilaş care de-abia păşise în viaţă cu trei kilograme şi jumătate greutate. Brad le trimisese o cană cu farfurioară, din argint masiv, făcînd să se ridice la opt numărul cănilor şi farfurioarelor primite în dar de bebeluş. Brad nu fusese prea original în această privinţă, însă, în plus, el deschisese un cont pe numele fetiţei, cu o depunere iniţială de cinci sute de dolari. „Ca mîine o vezi fată mare, răspunsese Brad cînd Rudolph protestase faţă de dimensiunea sumei, şi nu ştii niciodată cînd trebuie o fată să facă urgent un chiuretaj.”
Eric Sunderlin, preşedintele „verzilor”, unul din partenerii de golf ai lui Brad, începu să
expună şi să detalieze proiectul său favorit, acela de a prelungi şi îmbunătăţi terenul de golf. În vecinătate se afla o fermă abandonată care cuprindea un teren plan de dimensiuni apreciabile, precum şi o zonă împădurită iar Sunderlin făcea propagandă în rîndul membrilor clubului ca să
contribuie la constituirea unui fond pentru a le cumpăra.
— Ar creşte prestigiul clubului, argumenta el. Am putea da chiar lovitura la vreun concurs de golf amator şi să ne dublăm numărul membrilor.
