—
De fapt, mă gîndesc să mă căsătoresc cu ea, puse punctul pe i Brad.
— De ce? întrebă Rudolph, deşi ştia de ce.
— Am obosit să tot umblu pe la curve, răspunse Brad. Mă apropii de patruzeci, devine obositor şi plictisitor. N-a dat răspunsul adevărat, nici măcar pe jumătate, gîndi Rudolph. Poate că
mă îndeamnă exemplul tău. Dacă însurătoarea e bună pentru un bărbat de talia ta – rînji Brad, roşu la faţă, zdravăn la trup – trebuie să fie bună şi pentru un tip ca mine. Fericirea conjugală!
— Nu prea te-ai bucurat de fericire în căsnicie, observă Rudolph.
— Aşa este, confirmă Brad. Prima sa căsătorie cu fata unui petrolist durase şase luni. Pe atunci eram necopt la minte, iar dumneaei nu era dotată cu bun-simţ, cum este Virginia. Poate că
viaţa mea va porni pe un făgaş mai bun.
Rudolph respiră adînc.
— Norocul tău nu s-a schimbat, vorbi el liniştit. Apoi îi povesti totul despre Virginia Calderwood, despre scrisorile şi telefoanele ei; despre felul cum îl pîndea în faţa casei, precum şi despre scena demenţială petrecută cu şase săptămîni în urmă.
Brad îi ascultă în tăcere. În final spuse doar:
— Trebuie că îţi creează, un sentiment grozav de înălţător faptul că te ştii atrăgător şi dorit, nu, puştiule?
Jean intră, strălucitoare după duş. Părul şi-l legase la ceafă cu o panglică neagră de catifea, iar în picioarele goale purta mocasini.
— Bună, mămico! o întîmpină Brad. Se sculă de la locul său şi o sărută pe obraz. Daţi-mi voie să vă ofer cîte un pahar tuturor.
Discutară despre copil, golf şi tenis, despre piesa inaugurală a sezonului pe scena teatrului de la Whitby. Nimeni nu pomeni numele Virginiei Calderwood. După ce îşi goli paharul, Brad se ridică.
— Pe mine mă iertaţi, mă duc şi eu la duş, se scuză şi semnă nota de plată pentru băuturile comandate. Porni agale, un bărbat pe care vîrsta începea să-şi pună amprenta, în pantaloni portocalii şi cu ghete de golf scumpe prevăzute cu ţinte, care făceau zgomot şi zgîriau podeaua de lemn cînd păşea.
418
Două săptămîni mai tîrziu Rudolph găsea în corespondenţa primită dimineaţa invitaţia de a participa la căsătoria domnişoarei Virginia Calderwood cu domnul Bradford Knight...
*
**
Orga intona marşul nupţial cînd în pragul bisericii apăru Virginia la braţul tatălui şi păşi spre altar prin intervalul dintre bănci. În rochia-i albă de mireasă Virginia era drăguţă, delicată, graţioasă, dar calmă şi stăpînă pe sine. Nu aruncă nici o privire spre Rudolph, deşi acesta se afla în primul şir de bănci, împreună cu Jean. Bradford Knight, îmbujorat şi transpirat puţin din cauza căldurii de iunie, aştepta la altar secondat de Johnny Heath în calitate de cel mai bun prieten al mirelui, amîndoi în pantaloni reiaţi şi jachetă. Lumea era mirată că nu Rudolph se afla alături de Brad, ca prieten recunoscut al său. Rudolph însă nu era deloc surprins. Totul este opera mea, îşi spunea el, ascultînd cu o singură ureche slujba religioasă. Eu l-am scos din Oklahoma şi l-am adus aici, eu i-am netezit calea în afaceri, eu am refuzat-o pe mireasa care mi se oferea. E opera mea! Dar oare chiar sînt eu răspunzător?
Nunta avu loc la Country Club. Bufetul îl aranjaseră pe o masă lungă, sub o tendă, iar alte mese fuseseră aşezate jur-împrejurul pajiştii cu gazon, sub umbrele viu colorate. Orchestra cînta pe terasă, iar mirele şi mireasa – îmbrăcaţi pentru voiaj – făcuseră primul tur de dans, un vals. Rudolph rămăsese surprins cît de bine valsa Brad, al cărui aspect greoi nu te lăsa să ghiceşti dansatorul din el.
Rudolph sărutase, cum se cuvenea, mireasa. Virginia îi zîmbise exact aşa cum le zîmbise tuturor. Poate că a trecut criza şi totul va fi bine de acum încolo, îşi zise Rudolph.
Jean insistase să danseze cu el, deşi Rudolph protestase:
— Cum poţi dansa în miezul zilei? se mirase el.
— Îmi plac nunţile, răspunse ea ţinîndu-l strîns în braţe. Nunţile altora, precizase, apoi –
răutăcioasă – adăugase: Nu ar fi cazul să rosteşti un toast pentru tînăra mireasă? Să arăţi ce prietenă
fidelă este ea, cum te aştepta în pragul locuinţei tale noapte de noapte ca să se convingă că te înapoiezi teafăr acasă, cum îţi telefona la orice oră ca să afle dacă nu cumva ţi-e frică singur în întuneric, oferindu-se să-ţi ţină tovărăşie în sărmanul tău pat gol.
— Ssst! făcu Rudolph privind îngrijorat în jur. Nu îi spusese nimic despre cele petrecute în noaptea cînd ea se afla la spital.
— E într-adevăr frumoasă, continuă să-l aţîţe Jean. Îţi pare rău de alegerea pe care ai făcut-o?
— Sînt disperat! se prefăcu Rudolph. Acum dansează!
Orchestra era compusă din băieţi de la colegiu. Pe Rudolph îl cuprinse melancolia cînd auzi cît de bine cîntau. Îi aminteau de timpul cînd, el însuşi student fiind, cînta la trompetă cu orchestra sa. Numai că tinerii de astăzi realizau mai bine tot ceea ce întreprindeau. Băieţii din Port Philip, componenţi ai echipei atletice, alergau cu cel puţin două secunde mai repede la 220, decît cel mai bun rezultat obţinut de el cîndva pe aceeaşi distanţă.
— Să ieşim din înghesuiala asta nenorocită, zise Rudolph şi o scoase pe Jean de pe pista de dans.
Se duseră şi băură un pahar de şampanie, apoi discutară cu tatăl lui Brad care venise anume de la Tulsa pentru a participa la nunta fiului său. Era subţire, zvelt, cu faţa pîrlită de soare şi vînt şi 419
cute dungate, din aceeaşi cauză, la ceafă şi purta o pălărie Stetson cu boruri largi. Nu ghiceai în el bărbatul care în viaţa sa cîştigase şi pierduse averi, ci mai degrabă semăna cu un figurant de film, angajat să interpreteze rolul mărunt al unui şerif, într-un western.
— Brad mi-a vorbit mult despre dumneata, domnule, îi zise bătrînul lui Rudolph. Şi despre frumoasa dumitale soţie. Ridică, galant, paharul către Jean care îşi scosese pălăria şi părea o studentă de la colegiu. Da, da, domnule Jordache, fiul meu îţi rămîne veşnic îndatorat, să nu crezi că
nu este conştient de lucrul acesta. Tăia frunză la cîini în Oklahoma şi nu ştia de unde o să capete o porţie de mîncare ca să-şi astîmpere foamea cînd, deodată, a primit telegrama dumitale, de acolo din est. Pe vremea aceea eu însumi eram foarte strîmtorat şi nu mă sfiesc să-ţi spun că nu obţineam de pe urma nenorocitelor mele de sonde un venit suficient ca să-mi pot ajuta băiatul. Mă mîndresc însă
că acum mi-am revenit şi stau pe propriile-mi picioare. Dar a fost o vreme cînd se părea că bătrînul Pete Knight e pe ducă şi că se îndreaptă sigur spre cimitir. Eu şi Brad locuiam într-o singură cameră
şi supravieţuiam mîncînd ardei iuţi de trei ori pe zi, cînd deodată, ca un fulger din senin, a primit chemarea prietenului său Rudy. Cînd a fost lăsat la vatră i-am spus: „Ascultă Brad, profită de prilejul pe care ţi-l oferă guvernul Statelor Unite şi înscrie-te la colegiu, pe temeiul Legii Drepturilor Soldaţilor în termen. Că de acum încolo un băiat fără carte nu va face două parale în ţara asta”. Brad e băiat bun, l-a ascultat pe tatăl său şi s-a dus la colegiu. Şi iată-l acum stînd acolo.
Faţa bătrinului strălucea de plăcere cînd înclină capul spre fiul său care stătea într-un grup de tineri, de partea cealaltă a ringului de dans şi bea şampanie cu soţia sa şi cu Johnny Heath. Iată-l în ţinută
