— Tu nici măcar nu ştii dacă-s republican sau democrat, îi replică Rudolph. Întreabă-l pe Leon Harrison şi o să-ţi spună că sînt comunist.
— Leon Harrison e o băşină răsuflată! replică dispreţuitor Grosset. De-aş fi în stare, aş face o chetă şi aş cumpăra gazeta aia, a lui.
Rudolph nu se putu stăpîni să nu-i facă lui Johnny cu ochiul.
— Eu ştiu ce eşti tu, continuă să-i dea înainte Grosset. Tu eşti republican, de soiul învingătorului, gen Kennedy, exact ce îi trebuie bătrînului partid.
— Acum că m-ai poleit, rămîne să mă etalezi în vitrina, zise Rudolph.
În realitate însă nu îi displăcea să fie categorisit, indiferent cum.
— Eu vreau să te pun la Primăria Whitby, zise Grosset. Ca primar. Fac rămăşag că sînt în stare. Şi după aceea, sus pe scară, sus pe scara! Presupun că nu ţi-ar face plăcere să fii senator la New York, te-ai supara, nu-i aşa?
— Sid, vorbi blînd Rudolph, te-am necăjit. Sînt şi eu necăjit, zău. Trec pe la tine săptămîna viitoare, îţi făgăduiesc. Dar să nu uităm că sîntem la o petrecere, nu în vreun salon îmbîcsit de hotel.
Mă duc să iau mireasa la dans.
Puse paharul pe masă, îl bătu amical pe spate pe Grosset şi plecă să o caute pe Virginia. Nu dansase cu ea încă şi, dacă nu făcea măcar un tur pe ring, lumea ar fi bîrfit, fără îndoială. Whitby era un orăşel din care nu lipseau ochii iscoditori şi limbile ascuţite.
Bunul democrat şi potenţialul senator se apropie de fericita mireasă care, modestă şi zîmbitoare, se ancorase drăgăstoasă de braţul soţului.
— Îmi faci onoarea să dansezi cu mine? o întrebă Rudolph.
— Ştii bine că tot ce am eu îţi aparţine, interveni Brad.
Rudolph o duse pe pistă. Virginia dansa ca orice mireasă, cu dreapta rece în mîna partenerului şi stînga sprijinită uşor, ca un fulg, de umărul lui. Ţinea capul sus, cu mîndrie, conştientă că era privită cu invidie deopotrivă de fetele cărora le părea rău că nu se aflau în locul ei şi de băieţii care ar fi dorit să fie în locul lui.
— Multă fericire, mulţi, mulţi ani fericiţi, îi ură Rudolph. Virginia rîse molcom.
— O să fiu fericită, să nu-ţi faci grijă, îl asigură ea atingîndu-l uşor cu genunchiul, ca din întîmplare. Brad îmi este soţ, iar tu îmi vei fi amant.
— O, Cristoase! exclamă înăbuşit Rudolph.
Ea puse uşor vârful arătătorului pe buzele lui ca să-l facă să tacă şi terminară dansul. În timp ce se îndreptau spre Brad, Rudolph îşi dădea seama că se pripise cu optimismul. Lucrurile nu se vor îndrepta nici într-un milion de ani, îşi zise el.
422
Nu aruncă boabe de orez, aşa cum procedau ceilalţi oaspeţi, pe tinerii căsătoriţi cînd porniră
în voiaj de nuntă cu Brad la volanul maşinii. Nici Calderwood, care stătea în picioare pe treptele clubului, nu aruncă orez. Bătrînul privea încruntat, dar era greu de precizat dacă ochii îngustaţi şi cutele dintre sprîncene se datorau gîndurilor care îl frămîntau sau razelor de soare care îi cădeau drept în ochi. Oaspeţii se înapoiară în grădină ca să mai închine un pahar în cinstea mirilor, dar el rămase în continuare pe treapta scării cu privirile aţintite spre dunga strălucitoare a orizontului, acolo unde se făcuse nevăzută maşina care o ducea pe ultima sa fiică şi pe soţul ei. Mai devreme Calderwood îi spusese că vrea să-i vorbească, de aceea Rudolph îi şopti lui Jean că mai rămîne cu bătrînul, iar ea se eclipsă discret.
— Ce crezi? întrebă Calderwood.
— A fost o nuntă minunată! zise Rudolph.
— Nu la asta mă refeream.
— Cine poate spune cum va evolua o căsnicie? Rudolph dădu din umeri.
— El se aşteaptă să-i ofer locul tău.
— Mi se pare normal, îşi exprimă opinia Rudolph.
— Ce n-aş fi dat să fi fost tu cel care a plecat cu ea la New York în după-amiaza aceasta, oftă bătrînul.
— Căile vieţii sînt întortocheate de cele mai multe ori, zise Rudolph.
— Aşa este, nu încape îndoială. Calderwood clătină din cap. Nu am încredere completă în băiatul ăsta, zise el. Nu îmi place să spun aşa ceva de nimeni, cu atît mai puţin despre un om care a muncit cu devotament pentru mine, aşa cum a făcut-o el şi care pe deasupra mai e şi soţul fiicei mele. Dar nu mă pot amăgi singur.
— Nu a făcut greşeli de cînd lucrează aici, încercă să argumenteze Rudolph. Cu o singură
excepţie, gîndi el: cînd nu a crezut ce i-am spus despre Virginia. Sau, mai rău, a crezut şi totuşi a luat-o de soţie. Dar nu putea să-i dezvăluie lui Calderwood gîndurile sale.
— Îl ştiu bine acum pe prietenul tău, replică bătrînul. E isteţ şi viclean ca un vulpoi. Tu îl cunoşteai de multă vreme şi aveai încredere în el, de aceea l-ai adus şi i-ai pus pe umeri răspunderi mari. Dar e ceva cu el... Clătină din nou capul său mare, cu faţa palidă marcată de semnele solilor morţii. Îi place băutura, e curvar, vine din Oklahoma, încheie el ca suprem argument.
Rudolph rîse pe înfundate.
— Ştiu, continuă Calderwood, sînt un bătrîn cu prejudecăţi înrădăcinate. Dar... asta-i! Cred că m-ai răsfăţat, Rudy. Nu am întilnit în viaţa mea un om căruia să-i acord încrederea mea aşa cum ţi-am acordat-o ţie. Chiar şi atunci cînd m-ai făcut să acţionez împotriva convingerii mele intime...
Te-ai mira dacă ai afla de cîte ori s-a întîmplat lucrul acesta. Eram încredinţat că niciodată n-ai să
faci ceva împotriva intereselor sau reputaţiei mele.
— Mulţumesc, domnule Calderwood, zise cu recunoştinţă Rudolph.
— Domnule Calderwood, domnule Calderwood! mormăi bătrînul arţăgos. Şi pe patul de moarte tot „domnule Calderwood” o să-mi spui?
— Mulţumesc, Duncan, spuse cu un efort Rudolph.
