416
Lumea asta din America, îşi spunea iritat Rudolph, nu se gîndeşte decît ce să facă, cum să
facă să-şi dubleze capitalul ca să trăiască în trîndăvie. Rudolph nu agrea golful şi nu-l juca, în clipa aceea însă le mulţumea în gînd celor de la bar că abordaseră acest subiect şi nu se apucaseră să
discute despre articolul din Sentinel.
— Ce spui, Rudolph, întrebă Sunderlin după ce îşi încheiase peroraţia. Vii cu noi?
— Încă nu m-am decis, răspunse Rudolph. Dă-mi răgaz vreo două săptămîni să mă gîndesc.
— Ce-i de gîndit? Tonul lui Sunderlin era agresiv.
— Bunul, înţeleptul Rudy, vorbi şi Brad, nu se pripeşte niciodată. Trebuie să cugete două
săptămîni ca să se hotărască dacă să se tundă sau nu.
— Sprijinul unui cetăţean de talia ta ne-ar fi de mare folos. M-aş descurca...
— Sînt convins că te-ai descurca foarte bine şi fără mine, Eric, îl întrerupse Rudolph, iar Sunderlin surîse satisfăcut în amorul său propriu de omagiul ce i se adusese.
Apoi Sunderlin şi ceilalţi doi parteneri plecară să facă duş iar podeaua de lemn, neacoperită, răsuna sub ghetele lor ţintuite, de golf. Exista o prevedere în regulamentul clubului care interzicea pătrunderea cu ghete la bar sau la restaurant ori în sala destinată jocului de cărţi, însă nimeni nu lua în seamă obligaţia impusă. Dacă ţineţi să progresaţi, le spunea în gînd Rudolph, atunci trebuie să vă
scoateţi ghetele.
Brad, care nu plecase, comandă încă un pahar. Avea faţa congestionată ca totdeauna, dar era imposibil de precizat dacă starea lui se datora soarelui şi căldurii sau băuturii.
— Un om de talia ta! Brad repetă cuvintele lui Sunderlin. Toată lumea se exprimă despre tine de parcă ai avea o statură de trei metri.
— Iată motivul pentru care nu vreau să părăsesc oraşul acesta, zise Rudolph.
— Ai să rămîi şi după ce o să-ţi abandonezi postul? În timp ce punea întrebarea, Brad se uita la Hank şi înclină capul mulţumindu-i cînd acesta puse paharul în faţa sa, pe tejgheaua barului.
— Cine a vorbit despre aşa ceva? Rudolph era intrigat, căci el nu îi destăinuise lui Brad planurile sale.
— Aşa se zvoneşte, răspunse vag Brad.
— Cine ţi-a spus?
— Ai să pleci, deci, nu-i aşa?
— Cine ţi-a spus? insistă Rudolph.
— Virginia Calderwood.
— Aha!
— L-a auzit pe taică-său cînd vorbea cu maică-sa despre asta.
O spioană, o informatoare, o vagaboandă nocturnă, care umbla tiptil şi trăgea cu urechea din umbră, asta era Virginia Calderwood!
— În ultimele luni m-am văzut des cu ea, preciză Brad. E o fată drăguţă.
Ia te uită ce psiholog a devenit Bradford Knight, băiatul originar din Oklahoma, statul vestic cu plaiuri întinse cit cuprinzi cu ochii!
— Aşa este, conveni Rudolph.
— Ai discutat cu bătrinul cine o să-ţi ia locul?
— Da, am discutat.
417
— Şi?
— Încă nu s-a luat nici o decizie.
— Ei bine, Brad zîmbea, mai roşu ca oricând la faţă. Dă-i un semnal vechiului tău amic de la colegiu măcar cu zece minute înainte de a se adopta hotărîrea. Ce zici?
— E-n regulă. Ce ţi-a mai spus, domnişoara Calderwood?
— Mai nimica. Că mă iubeşte, chestii din astea, răspunse Brad cu nonşalanţă. Ai văzut-o de curînd?
— Nu. Din noaptea aceea, cu şase săptămîni în urmă, cînd se născuse Enid, Rudolph nu o revăzuse pe Virginia şi deci putea nega cu sufletul împăcat.
— Ne-am distrat un pic împreună. Aparenţele înşeală, e o fată pe cinste, zise Brad.
Domnişoara dezvăluise trăsături nebănuite de caracter, dovedise că era o fată veselă, căreia îi plăcea să se amuze. În pragul locuinţei bărbaţilor, în miez de noapte!
