suficiente voturi pentru ca propunerea lor să fie adoptată şi de aceea nu îşi făcea griji. Rudolph se cuibări şi mai comod în fotoliu, lăsîndu-l pe Dorlacker să facă mişcările tactice pe eşichier.
— Denton? interveni Harrison. Îmi amintesc de el. A fost acuzat că era roşu.
— Am cercetat în amănunţime dosarul lui, zise Dorlacker şi nu am găsit nici o acuzaţie împotriva profesorului Denton şi nici investigaţii oficiale nu au fost întreprinse într-o asemenea problemă. Profesorul Denton a demisionat ca să activeze în Europa.
— Oricum, a fost roşu, se încăpăţînă Harrison. Avem destui nebuni în incinta universităţii ca să nu fie nevoie să-i mai împrospătăm şi cu alţii.
— Pe vremea aceea, vorbi calm Dorlacker, ţara se afla sub influenţa mccartilismului şi multe persoane onorabile au suferit fără a fi vinovate. Din fericire, trecutul acela e departe, iar noi putem aprecia pe fiecare după capacitatea sa. Eu, de pildă, sînt fericit să demonstrez lumii că
Universitatea Whitby se orientează strict pe criterii profesionale în alegerea corpului didactic.
— Dacă îl aduceţi aici pe omul acela, ziarul meu nu va tăcea, ameninţă Harrison.
— Consider indecente cuvintele pe care le-aţi rostit, domnule Harrison, răspunse Dorlacker fără să ridice tonul şi sînt convins că dacă veţi reflecta veţi reveni asupra afirmaţiei pe care aţi făcut-o. Domnilor, dacă nu aveţi nimic de adăugat e timpul să trecem la vot.
— Jordache, presupun că nu ai legătură cu treaba asta, se interesa Harrison bănuitor.
412
— Ba da, am, răspunse Rudolph. Profesorul Denton a fost cel mai bun dascăl pe care l-am avut cînd eram student. Iar recenta sa lucrare, pe care am citit-o, am găsit-o cît se poate de interesantă.
Singur Harrison votă împotrivă. Rudolph hotărî să trimită o telegramă exilatului de la Geneva îndată după încheierea şedinţei consiliului. Se auzi o bătaie la uşă şi intră secretara.
— Îmi pare rău că vă deranjez, domnule, se adresă ea preşedintelui, am primit un telefon pentru domnul Jordache. Am spus că e în şedinţă,
Rudolph nu aşteptă să audă sfîrşitul. Sări de pe scaun şi se precipită în anticameră, la telefonul din secretariat.
— Rudy, auzi el glasul lui Jean, cred că ar fi bine să vii acasă. Repede. Au început durerile.
Nu părea îngrijorată ci, dimpotrivă, bucuroasă.
— Vin numaidecît, zise Rudolph grăbit şi închise telefonul. Prezintă scuzele mele preşedintelui Dorlacker şi membrilor consiliului, te rog îi spuse secretarei. Trebuie să o duc ia spital pe soţia mea. Şi te mai rog să suni la spital să-l prevină pe doctorul Levine că doamna Jordache va sosi acolo într-o jumătate de oră.
Părăsi biroul şi parcurse alergînd distanţa pînă la maşină. Bîjbîi la uşă fără sa reuşească a introduce cheia în broască, blestemă pe hoţul care îi furase radioul la New York şi, disperat, se uită
la automobilul de alături, în nădejdea că va găsi cheia în contact. Nu avu noroc şi reveni la maşina sa, reuşind de data aceasta să deschidă uşa. Sări la volan, străbătu în goană campusul şi ieşi pe strada cufundată în linişte, pornind în viteză spre casă.
Rămase lîngă Jean ziua întreagă. O ţinea de mînă şi se mira de tăria şi curajul cu care suporta durerile tot mai frecvente. Doctorul Levine era calm. „Aşa e normal la prima naştere”, spuse el, dar liniştea acestuia îl călca pe nervi pe Rudolph. În timpul zilei doctorul se abătu pe acolo, parcă
făcea vizite de rutină. Îl îndemnă pe Rudolph să se ducă şi să mănînce la bufet, dar acesta, şocat că
doctorul îl credea capabil să-şi parasească soţia în chinuri pentru a-şi umple burta, îi răspunse înţepat:
— Eu sînt tată, doctore, nu obstetrician!
— După cîte ştiu şi taţii obişnuiesc să se hrănească, rîse cu poftă doctorul. Trebuie să fie în puteri.
Materialist nesimţit şi ticălos! îl blestemă în gînd Rudolph şi îşi jură ca, dacă vor fi destul de nesăbuiţi să mai zămislească un copil, va angaia un om, nu o maşină.
Copilul, o fetiţă, se născu puţin înainte de miezul nopţii. Cînd doctorul ieşi din camera de naştere ca să-l înştiinţeze că este tatăl unei fetiţe şi că atît copilul cît şi mama sînt bine, lui Rudolph îi venea să-l strîngă în braţe şi să-i declare că îl iubea.
Însoţi pînă în cameră patul pe rotile pe care se afla întinsă Jean. Era îmbujorată, iar cînd încercă să zîmbească, efortul se dovedi a fi prea mare.
— Acum o să doarmă, spuse doctorul Levine şi îi recomandă: Ai face bine să te duci acasă
şi să te odihneşti.
Dar înainte de a ieşi din cameră, Rudolph o auzi pe Jean spunînd cu glasul surprinzător de ferm:
413
— Adu-mi mîine aparatul Leica, vreau să înregistrez pe peliculă prima ei zi de viaţă.
Doctorul Levine îl conduse la creşa noilor născuţi ca să-şi vadă fiica ce dormea împreună cu alţi cinci prunci şi îi arătă cu degetul pe unul din nou născuţii de dincolo de geamul despărţitor.
— Iat-o, zise el.
Toţi cei şase bebeluşi erau identici. Şase într-o zi, gîndi Rudolph, şuvoiul neîntrerupt al vieţii! Obstetricienii sînt, de bună seamă, cei mai cinici oameni din lume.
Noaptea era rece. Dimineaţa timpul fusese plăcut şi Rudolph nu îşi luase pardesiul la plecarea de acasă. Un uşor fior îi străbătu trupul în timp ce se ducea la maşina sa pe care – constată
el – uitase să o încuie. Din fericire radioul se afla la locul lui. Era prea surescitat ca să poată dormi şi ar fi dorit să cheme pe cineva ca să bea împreună un pahar în cinstea noului său statut de tată, dar trecuse de unu şi nu putea deranja pe nimeni la o asemenea oră nepotrivită. Suci butonul caloriferului şi, pînă să ajungă acasă, în maşină se făcuse o căldură plăcută.
Martha lăsase luminile aprinse, ca un far călăuzitor pentru Rudolph. Tocmai traversa pajiştea şi se îndrepta spre intrare cînd observă o umbră în prag.
— Cine-i acolo? întrebă aspru Rudolph.
Silueta ieşi, încet, la lu|nină. Era Virginia Calderwood. Avea capul acoperit cu o basma şi purta un pardesiu tivit cu blăniţă.
