— 1 —

ISMAIL KADARE

Accidentul

Traducere din albaneză şi note

de MARIUS DOBRESCU

Colecţia Raftul Denisei

Coperta ANGELA ROTARU

Editura HUMANITAS, 2011

— 2 —

———————————

Titlul original:

ISMAIL KADARE

Aksidenti

2008

———————————

———————————

Corectură [V1.0]: ianuarie 2018

———————————

— 3 —

Ismail Kadare s-a născut în 1936 în Albania, a absolvit Filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova.

A debutat la optsprezece ani cu un volum de poezii, Inspiraţii juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări.

Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internaţională. În anii următori continuă să publice romane şi numeroase volume de povestiri, dobândind o reputaţie greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră (1971), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arcade (1978), Palatul Viselor (1981; Humanitas, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârşitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primeşte azil politic în Franţa şi până în 2001 locuieşte la Paris. În tot acest timp îi apar romanele Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008), Spiritus (1996), Florile îngheţate din martie (2000). În 2001

Kadare se întoarce în Albania, păstrându-şi locuinţa de la Paris.

Continuă să scrie romane care se bucură de succes atât în Europa, cât şi peste ocean: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005), Accidentul (2008) şi Cina blestemată (2009).

Ismail Kadare este şi autorul unor eseuri, scrieri de memorialistică, precum şi al cărţii-document Moartea care ne-a unit (1998), despre evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. Pe lângă

— 4 —

numeroase alte premii şi distincţii literare primite, autorul a fost nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel şi recompensat în 2005 cu prestigiosul Internaţional Booker Prize, aflându-se pe lista nominalizaţilor alături de Philip Roth, Günter Grass, Doris Lessing, Ian McEwan, Muriel Spark şi Gabriel García Marquez.

— 5 —

PARTEA ÎNTÂI

1

Întâmplarea nu avea nimic neobişnuit. Un taxi căzuse într-o prăpastie la kilometrul 17, pe şoseaua care ducea spre aeroport. Cei doi pasageri muriseră în accident, iar şoferul, grav rănit, fusese dus în comă la spital.

În procesul-verbal făcut de poliţişti erau consemnate câteva lucruri care se scriu în mod frecvent în asemenea împrejurări: numele victimelor – un bărbat şi o femeie tânără, ambii cetăteni albanezi –, numărul de înmatriculare al taxiului împreună cu numele şoferului austriac, precum şi împrejurările sau, mai exact, faptul că nu se ştia mare lucru despre accidentul acela. Nu se găsise nicio urmă de frânare sau de lovitură, oricât de atent fusese examinată maşina. Era clar că, în timpul mersului, se apropiase de acostament, ca şi când şoferul ar fi pierdut brusc controlul maşinii, după care se răsturnase în prăpastie.

Un cuplu de olandezi al căror automobil se aflase în spatele taxiului declarase că maşina din faţă părăsise fără niciun motiv evident şoseaua, se izbise de parapet şi se dăduse peste cap. Deşi şocaţi, cei doi olandezi reuşiseră să surprindă nu numai căderea maşinii în gol, ci şi deschiderea uşilor din spate prin care pasagerii fuseseră aruncaţi afară din taxi.

Un alt martor, şofer pe un camion Euromobil, declarase cam tot aceleaşi lucruri.

Un al doilea proces-verbal încheiat la o săptămână după accident, la spital, după ce şoferul îşi revenise, în loc să clarifice lucrurile, le băgase şi mai mult în ceaţă. După afirmaţia şoferului potrivit căreia nimic neobişnuit nu se petrecuse în clipele dinaintea accidentului, cu excepţia… poate… a oglinzii retrovizoare… care, probabil, îi distrăsese atenţia, anchetatorul îşi pierduse complet răbdarea.

Întrebat de mai multe ori ce văzuse în oglindă de ajunsese să

— 6 —

piardă controlul volanului, şoferul nu a fost în stare să precizeze nimic în plus. Intervenţia medicului, care îi ceruse anchetatorului să

nu-l obosească pe pacient, nu-l impresionase deloc pe ofiţer. Ce văzuse în oglinda retrovizoare, cu alte cuvinte ce lucruri neobişnuite se petrecuseră pe bancheta din spate, astfel încât să-l facă să-şi piardă controlul? Pasagerii se încăieraseră ori, dimpotrivă, se lăsaseră prinşi în jocuri erotice?

Dar rănitul dădea din cap că nu, nici una, nici alta.

Atunci ce a fost? voise celălalt să urle. Ce s-a întâmplat atât de grav încât te-a făcut să-ţi pierzi controlul? Ce mama naibii ai văzut?

Medicul se pregătea să intervină din nou, dar pacientul începuse deja să bălmăjească dezlânat, la fel ca şi până atunci. La sfârşitul frazei, care li se păruse fără cap şi coadă, anchetatorul şi medicul se priviseră unul pe altul. Conform spuselor rănitului, cei doi pasageri de pe bancheta din spate a taxiului… nu făcuseră nimic… nimic…

doar încercaseră… să se sărute…

2

Deoarece mărturia şoferului, destul de greu de crezut, fusese luată

drept o dovadă a stării de şoc în care se afla, dosarul accidentului de la kilometrul 17 fusese considerat închis. Motivul părea destul de simplu; indiferent ce explicaţie ar fi dat şoferul despre ceea ce văzuse sau crezuse că vede în oglinda retrovizoare, aceasta nu modifica esenţa problemei: accidentul avusese loc ca urmare a ceva ce se produsese în creierul lui – şoc, halucinaţii sau pierdere bruscă a conştiinţei – adică ceva ce nu avea nicio legătură cu pasagerii.