încuviințeze. Când i-a răspuns în cele din urmă contelui, privea la tata, și toată durerea și dragostea pe care le ținuse ascunse în suflet i se citeau acum pe chip. Ochii îi străluceau din pricina lacrimilor, care i s-au revărsat pe obraji când a vorbit.
— Doar o dată, i-a spus tatei, nu lui Pico, ce stătea în genunchi. Doar o dată.
XVI
Cerul acelei duminici era albastru, luminat de un soare prea palid ca să
poată îmblânzi frigul mușcător. Pelerina cea mai groasă pe care-o aveam, făcută din lână stacojie tivită cu blană de iepure, nu reușea să-mi țină de cald cum se cuvine; gerul îmi înțepa ochii și mă făcea să lăcrimez. Mama stătea în trăsură, nepăsătoare, așezată între mine și Zalumma; negrul părului și al ochilor ei contrasta cu albul capei de hermină care-i acoperea rochia de catifea verde-smarald. Așezat în fața noastră, tata îi arunca soaței sale priviri pline de grijă, dornic să capete vreun semn de încurajare sau de afecțiune, dar ea se uita pe lângă el, ca și cum nici n-ar fi știut că era de față. Zalumma îl pironea pe tata cu privirea, parcă nici nu s-ar fi sinchisit să ascundă
indignarea pe care-o simțea.
Contele Pico ne însoțea și își dădea toată silința să abată atenția tatălui meu și a mea prin tot felul de vorbe plăcute, dar era cu neputință să uiți de umilirea, tăioasă și amară ca vremea de afară, la care era supusă mama.
Totul fusese aranjat pentru o întâlnire în particular cu Fra Girolamo, imediat după slujbă, ca el să-și așeze mâinile peste ea și să se roage pentru ea.
Când ne apropiam de intrarea în biserica San Marco, am rămas cu gura căscată. Nu edificiul îmi stârnea uimirea amestecată cu teamă – era o construcție simplă din piatră, fără ornamente, zidită cam în același stil ca și parohia noastră, Santo Spirito –, ci numărul mare de oameni care, neputând să-și găsească loc în interiorul sanctuarului, se înghesuiau unii într-alții la ușă, pe scări și până în piazza..
Dacă n-ar fi fost contele Pico, n-am fi reușit nicicum să intrăm.
Coborând din trăsură, și-a ridicat vocea și, pe loc, trei călugări dominicani vânjoși au venit spre noi și ne-au condus înăuntru. Păreau să aibă un efect 86
magic asupra mulțimii: toți se topeau în calea lor ca ceara la flacăra lumânării. M-am trezit stând între mama și tata nu departe de amvon și de altarul principal, sub care Cosimo de Medici își dormea somnul de veci.
Dacă-l comparai cu Domul, interiorul de la San Marco era așezat și oarecare, cu niște colonade de piatră lipsită de culoare și un altar simplu. Și totuși, atmosfera dinăuntrul sanctuarului era înfierbântată: în ciuda gerului aspru, femeile își făceau vânt cu evantaiul și șușoteau, agitate. Bărbații băteau din picioare – dar nu de frig, ci din pricina nerăbdării –, iar rugăciunile călugărilor erau întretăiate de suspine. Mă simțeam ca în plin carnaval, înaintea unui duel cavaleresc mult așteptat.
Corul a-nceput să cânte și s-a pornit procesiunea.
Credincioșii și-au întors privirile pierdute către alai. În față erau tinerii acoliți, unul dintre ei ducea crucea, iar un altul cădelnița, umplând aerul cu mireasmă de tămâie. După ei venea diaconul și-apoi preotul însuși.
Ultimul era Fra Girolamo, semn sigur că lui i se acorda cea mai mare onoare. La vederea lui, oamenii s-au pornit să strige:
— Fra Girolamo! Roagă-te pentru mine! Dumnezeu să te binecuvânteze, Frate!
Cel mai tare răzbătea strigătul: Babbo! Babbo! cuvântul duios pe care-l folosesc doar copilașii atunci când strigă după tatăl lor.
Stăteam în vârful picioarelor și-mi întindeam gâtul cât puteam ca să-l zăresc cât de cât. N-am prins decât imaginea părelnică a unui veșmânt călugăresc, maroniu și cam destrămat, în care părea că s-a pierdut o siluetă
firavă; gluga îi acoperea capul; își ținea fruntea plecată. Mândria nu se număra printre păcatele lui, am hotărât eu.
După care, intimidat, călugărul s-a ghemuit lângă acoliți. Abia atunci s-a potolit mulțimea. Totuși, pe măsura ce se desfășura serviciul divin, neliniștea părea să crească din nou. În clipa în care corul a intonat Gloria in excelsis, oamenii au reînceput să dea semne că nu mai aveau stare. Au fost psalmodiate Epistolele – s-a dat glas Gradualului; iar în timp ce preotul citea din Evanghelie, oamenii murmurau fără contenire – vorbeau cu ei înșiși, cu ceilalți, cu Dumnezeu.
Și cu Fra Girolamo. Aveai senzația că asculți zumzăit de insectele sau fojgăit de vietăți într-o noapte de vară – un zgomot puternic și neinteligibil.
În clipa când s-a urcat în amvon, asupra sanctuarului s-a coborât o liniște adâncă, atât de adâncă, încât am auzit roțile de lemn ale unei trăsuri lovind pietrele de pe Via Larga.
87
Deasupra noastră, deasupra osemintelor lui Cosimo, stătea un om micuț și uscățiv, cu obraji scofâlciți, cu ochi mari, întunecați și ușor holbați.
Își lăsase gluga pe umeri, dezvelind creștetul încoronat de bucle negre, aspre. Era mai urât decât cel pe care-l denigra cu înverșunare, Lorenzo de Medici. Avea o frunte joasă și teșită. Dacă te uitai la nasul lui, aveai impresia că cineva îi strivise fața; șaua nasului îi țâșnea direct dintre sprâncene, după
care cădea abrupt în unghi drept. Avea dinții de jos strâmbi și ieșiți în afară, drept care buza de jos era împinsă mult în față.
Un profet mai puțin potrivit nu se pomenise încă. Și totuși, nici că se putea o mai mare diferență între bărbatul sfios pe care-l zărisem în timpul procesiunii și cel care urcase la amvon. Statura noului Savonarola, acest Papa angelico mult lăudat, crescuse ca prin farmec; în ochi îi ardea flacăra certitudinii, iar mâinile osoase se lipiseră de marginea amvonului cu o autoritate divină. Era un om transfigurat prin acțiunea unei puteri care-l depășea, o putere ce radia dinspre trupul lui firav și vibra în aerul rece care ne înconjura. Pentru prima oară de când intrasem în biserică, am uitat că
mi-era frig. Chiar și dinspre mama, care rămăsese supusă, înfrântă și tăcută
în tot timpul slujbei, s-a auzit o șoaptă de uimire.
De partea cealaltă a tatălui meu, contele și-a împreunat mâinile într-un gest implorator și a strigat:
— Fra Girolamo, binecuvântează-ne și ne vom vindeca!
Am aruncat o privire spre chipul lui ridicat către amvon: era scăldat în lumina devoțiunii. Și am văzut lacrimile care i-au apărut brusc în ochi. Am înțeles dintr-odată de ce Zalumma îi numise, în batjocură, pe Savonarola și pe adepții lui, piagnoni – plângăcioșii.
Dar emoția care ne prinsese pe toți în vârtejul ei era nesfârșită, adevărată, de nedomolit.
Bărbați și femei deopotrivă stăteau cu mâinile întinse, cu palmele desfăcute într-un gest de implorare.
Iar Fra Girolamo era gata. Privirea lui părea să-i cuprindă pe toți; s-ar fi zis că ne vedea acolo, pe fiecare în parte, și că adeverește valurile de iubire îndreptate spre el. Apoi, cu mâini ușor tremurătoare din pricina emoției înfrânate, a făcut semnul crucii deasupra mulțimii – și, odată cu gestul lui, suspine de fericire s-au îndreptat spre cer și, în fine, sanctuarul și-a recăpătat pacea.
Savonarola a închis ochii, și-a adunat toată forța interioară și a început să cuvânte.
88
— Predica de astăzi pornește de Ia capitolul 20 din Ieremia.
Vocea lui, care răsuna cu putere sub cupola arcuită, era surprinzător de ascuțită și nazală. Și-a clătinat capul cu mâhnire și privirea i s-a lăsat în jos, ca sub povara rușinii.
