Am întins mâna spre frumoasa capă de catifea verde, cu bordura ei de hermină plină de sânge scorojit, întunecat. Zalumma m-a ajutat să o trag de sub trupul mamei. Când am terminat, tata a căzut în genunchi, s-a prins de mâna soaței sale și a sărutat-o.

De jos au început să răzbată strigătele de jale ale celorlalți servitori: tocmai le spusese vizitiul ce se întâmplase. Curând am primit apa și prosoapele.

— Acum, trebuie să pleci, i-am spus tatălui meu care continua să stea în genunchi. Trebuie să o spălăm.

A clătinat din cap, agățându-se cu hotărâre de soața lui.

— Trebuie să ne rugăm pentru ea. Să ne rugăm până când Dumnezeu ne trimite un semn că ea e în Ceruri și nu mai arc parte de suferință.

Adveniat regnum tuum. Vie împărăția Ta.

106

— Prea destule s-au tras de la rugăciuni astăzi! Pleacă!

Ochii Zalummei erau plini de de furie oarbă.

M-am așezat între ei.

— Tată, dacă dorești, poți să te rogi într-o altă odaie. I-am desprins încetișor mâna din mâna mamei, după care l-am apucat zdravăn și l-am ajutat să se ridice.

— N-are să dureze mult, i-am spus. L-am condus până afară și am închis ușa în urma lui, cu toată hotărârea.

Apoi m-am întors cu fața spre pat. Și-atunci am văzut-o pe Zalumma, care se uita la stăpâna ei și i-am citit în ochi durerea amestecată cu iubirea cea mai curată. În clipa următoare, ne agățam una de cealaltă, plângând în hohote.

— Cum se poate una ca asta? am spus eu, respirând anevoie, în timp ce-mi țineam bărbia pe umărul ei. Cum a putut Dumnezeu să înfăptuiască un asemenea lucru cumplit?

— Dumnezeu le dă oamenilor puterea de a alege să facă bine sau să

facă rău, a șoptit Zalumma. Prea adesea, ei aleg răul.

O iubisem pe mama mai mult decât orice altceva pe lume; cât despre tata, câtă va fi fost dragostea pe care-o simțeam pentru el, era de-acum mânjită.

Acum mai rămânea Zalumma, doar Zalumma. Mama și nevoia de a-i purta de grijă ne ținuseră mereu unite; de-aici înainte, trebuia să ne găsim un alt scop.

Zalumma m-a bătut ușor pe spate, blândă ca și cum ar fi avut de-a face cu un copilaș.

— Gata, gata, a zis ea suspinând.

M-am retras și mi-am venit în fire.

— Uită-te la tine, am spus eu într-un acces de glumă total nepotrivit, cu ochii la coroana sălbatică a părului și la dârele maro-roșcate de pe fața ei. Ai putea să-l bagi în sperieți și pe cel mai puternic dintre eroi.

— Nici dumneata nu ești departe, a răspuns Zalumma, cu un zâmbet slab. Mai bine ne spălăm pe mâini, înainte de orice, și pe urmă trebuie să ne grăbim. Fața i s-a întunecat pentru că se lupta cu lacrimile: O să înceapă să

înțepenească.

Fiecare s-a așezat de o parte a patului și ne-am apucat de treabă. Mai întâi am desfăcut șireturile mânecilor extravagante de brocart, brodate cu fir de aur; după aceea, am scos veșmântul greu de deasupra, care era tot din 107

catifea verde. Urma rochia bine strânsă pe corp, gamurra, iar la sfârșit, pătată și împroșcată, era camicia, lenjeria de mătase ivorie.

Am dat totul jos de pe ea, până a rămas în pielea goală. După care, Zalumma i-a extras din deget inelul de smarald și mi l-a înmânat solemn.

Cerceii și colierele trebuiau îndepărtate; nici o podoabă nu era permisă.

Din respect, Zalumma mi-a întins unul dintre prosoape și m-a lăsat pe mine să duc la capăt sarcina de a curăța sângele de pe fața învinețită a mamei. Am tot înmuiat prosopul în lighean până când apa a devenit pâcloasă.

Zalumma a băgat de seamă.

— Am să mai aduc niște apă, a zis ea. Pentru că, deși eu eram aproape gata cu fața mamei și Zalumma cu mâinile ei, încă mai era sânge pe gât și pe piept. Când ea a ieșit, am scos din comodă cea mai bună camicia de lână albă

a mamei și un văl de pânză de aceeași culoare – așa erau legile și, după ele, nu puteam să o îmbrăcăm decât cu straie simple, de culoare albă; nu era îngăduit nici un alt material în afară de lână obișnuită și de pânză. I-am găsit pieptenele și m-am apucat să-i netezesc părul, cum m-am priceput. Era încâlcit ca vai de el, dar am procedat cu maximă blândețe, trecând cu pieptenele peste vârfuri, mai întâi, și-apoi înaintând cu grijă spre rădăcini.

Din plete venea miros de apă de trandafiri și de fier încins.

Pe când îi descurcam firele, i-am ținut capul în căușul palmei, ca să pot ajunge la cârlionții de pe ceafă. La un moment dat, în timp ce îi mișcăm capul încetișor și-i treceam pieptenele peste scalp, am simțit că dinții lui se lasă și-apoi se ridică ușor.

Senzația a fost destul de ciudată, așa că m-am oprit, am lăsat jos pieptenele și, cu degete ușor tremurânde, am descoperit o adâncitură, între tâmplă și urechea stângă. Am dat la o parte pletele și am găsit crestătura și cicatricea.

Mama insistase mereu ca numai Zalummei să-i fie îngăduit să-i aranjeze părul; nici unei alte servitoare. Nici măcar eu nu avusesem voie să

mă ating de el.

Chiar atunci s-a întors Zalumma, pășind cu grijă ca să nu verse apa curată. Văzând uluirea care mi se citea pe față, ochii i s-au deschis larg. A pus ligheanul pe masa de noapte a mamei și a închis ușa.

— Are o rană la cap, am spus eu ridicând tonul din pricina emoției. O

rană și o cicatrice.

108

Am urmărit-o cu privirea cât timp a stors două prosoape după ce le muiase; pe urmă, a venit spre mine să-mi întindă unul dintre ele.

— Tu știai foarte bine. Ai știut de la început. De ce nu mi-ai spus, pur și simplu? Ai făcut doar o aluzie – dar tu știai că rana există.

Mâna care ținea prosopul l-a lăsat să atârne, fără vlagă; și-a plecat fruntea în jos, copleșită. Când în sfârșit, și-a ridicat-o la loc, i se citea în ochi o hotărâre plină de amărăciune. A deschis gura să spună ceva, dar înainte să

apuce să scoată vreo vorbă, s-au auzit bătăi în ușă.

Tata a deschis, fără să fie invitat; când și-a zărit soția moartă întinsă pe pat, a tresărit și și-a ferit privirea.

— Vă rog, a spus el, lăsați-mă să mă rog pentru ea aici. Vreau să fiu lângă ea acum, înainte să fie dusă de-aici pentru totdeauna.

Zalumma s-a răsucit spre el, cu pumnii strânși de parcă s-ar fi pregătit să-l lovească.

— Cum îndrăznești! a spus ea clocotind. Cum îndrăznești, când știi că

dumneata ești de vină pentru tot!