— În fiecare zi sunt o pricină de râs, toată lumea își bate joc de mine…
Căci ori de câte ori vorbesc, trebuie să strig: „Silnicie și împilare!“ Chipul i s-a ridicat către înalt, de parcă s-ar fi uitat drept la Dumnezeu: Dar… iată că în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot…
După care și-a aruncat ochii spre noi.
— Locuitori ai Florenței! Deși unii își bat joc de mine, nu mai pot să
tăinuiesc cuvântul Domnului. El mi-a grăit și vorbele Lui ard în mine cu atâta putere, încât trebuie să le rostesc sau să mă las mistuit de focul lor. Luați aminte la cuvântul Domnului: Chibzuiți bine, voi cei bogați, căci, vai, năpasta are să se abată asupra voastră! Orașul acesta nu va mai fi numit Florența, ci Vizuina Hoției, a Desfrâului și a Vărsării de Sânge. Atunci veți fi cu toții sărmani și nenorociți… Se apropie vremuri cum nu s-au mai văzut și auzit.
Pe măsură ce înainta, vocea i se adâncea și căpăta mai multă putere.
Aerul vibra la unison cu vorbele lui tunătoare; și tremura sub imperiul unei prezențe care ar fi putut prea bine să fie însuși Dumnezeu.
— O, voi, desfrânaților, voi, sodomiților, voi, cei care îndrăgiți spurcăciunea! Copiii vă vor fi smulși cu multă cruzime, târâți pe străzi și mutilați. Sângele lor va umple albia râului Arno, dar Dumnezeu nu va lua aminte la strigătele lor deznădăjduite!
Am tresărit când o femeie din spatele nostru a slobozit un urlet plin de suferință. Între zidurile bisericii răsuna ecoul suspinelor sfâșietoare.
Copleșit de remușcări, propriul meu tată își îngropase fața în mâini și plângea, cot la cot cu Pico.
Mama însă își îndreptase spinarea și se încordase; brusc m-a apucat de braț cu un aer protector și, clipind iute sub imperiul mâniei, și-a ridicat sfidător bărbia spre chipul lui Fra Girolamo.
— Cum îndrăznește! a spus ea, cu privirile ațintite asupra călugărului, care făcuse o pauză ca să dea cuvintelor răgaz să se așeze.
Mama vorbise îndeajuns de tare încât să se facă auzită peste mulțimea care bocea.
-— Dumnezeu aude strigătele copiilor nevinovății Cum poate să spună
asemenea lucruri îngrozitoare?
89
La fel de iute cum mă înșfăcase mama de braț, tot atât de repede a apucat-o Zalumma pe mama de braț.
— Gata, Madonna. Ar trebui să te liniștești…
Și s-a aplecat spre ea să-i șoptească direct la ureche. Mama a clătinat din cap cu indignare și mi-a înconjurat umerii cu brațul. M-a strâns cu putere lângă ea de parcă aș fi fost un copilaș. Zalumma nu a mai acordat nici urmă de atenție predicatorului sau cetei sale de piagnoni. Privirea ei intensă
s-a ațintit asupra stăpânei. Și eu începeam să mă îngrijorez: simțeam respirația agitată a mamei, mișcarea iute a pieptului ei, încordarea din brațul care mă strângea.
— Nu e bine ce face, șoptea ea răgușit. Nu e bine deloc…
Atâta lume din biserică plângea sau gemea, vorbind șoptit cu Fra Girolamo și cu Dumnezeu, încât nici măcar tata nu băgase de seamă ce se întâmpla cu mama; predicatorul îi captivase mult prea mult și pe el, și pe Contele Pico.
— O, Dumnezeule! a răcnit Fra Girolamo. Și-a apăsat fruntea în palme, a slobozit un suspin amar și-apoi și-a ridicat fața brăzdată de lacrimi către Cer: Doamne, eu nu sunt decât un biet călugăr. Nu am cerut să mi Te arăți; nu am tânjit să vorbesc în numele Tău sau să am parte de viziuni. Dar mă
supun cu smerenie voiei Tale. În numele tău, sunt gata să îndur ca Ieremia chinurile la care cei cu sufletul necurat îi supun pe profeții Tăi.
Și-a lăsat privirea asupra noastră, iar ochii și vocea i s-au umplut brusc de tandrețe.
— Plâng… Plâng ca și voi pentru copilași, deplâng soarta Florenței și nenorocirile care o așteaptă. Dar oare cât mai putem să trăim în păcat? Cât mai putem să-l mâniem pe Dumnezeu până să-l silim să slobozească asupra noastră urgia Sa binemeritată? Ca un tată iubitor ce se află, nu vrea să ridice Mâna asupra noastră. Dar când copiii Lui continuă să-L îndurereze rătăcind pe căile cele greșite, când Îl batjocoresc, El trebuie să împartă fiecăruia pedeapsă aspră, spre binele lor.
Femei, uitați-vă la voi: la giuvaierurile scânteietoare care vă atârnă
greu în jurul gâtului și la urechi. Dacă vreuna dintre voi – măcar una dintre voi – și-ar da seama că a păcătuit prin deșertăciune și s-ar căi, gândiți-vă câți dintre săraci ar avea parte de hrană!
Uitați-vă la valurile de mătase, la brocarturi și catifele, la firele neprețuite de aur care vă împodobesc trupurile. Dacă măcar una dintre voi s-ar îmbrăca simplu ca să facă voia Domnului, gândiți-vă câți oameni ar fi salvați de la înfometare!
90
Și voi, bărbaților, cu preacurvia, cu sodomia, cu lăcomia și cu bețiile voastre. Dacă v-ați găsi bucuria numai în brațele soațelor voastre, împărăția lui Dumnezeu ar număra mai mulți copii. Dacă ați împărți celor săraci jumătate din bucatele de la masa voastră, n-ar mai fi suflare de om înfometat în Florența. Dacă v-ați lepăda de ispita vinului, n-ar mai fi scandaluri și vărsare de sânge în oraș.
Voi, cei înstăriți, iubitori de artă și colecționari de deșertăciuni: cât de mult îl mâniați înălțând omul la locul de cinste și glorie ce se cuvine doar Divinității. Voi, care faceți paradă dezgustătoare de bogăție, în vreme ce unii pier din lipsa căldurii sau a unui codru de pâine! Lepădați-vă de bunurile cele lumești și căutați să aflați comoara cea nepieritoare.
Dumnezeule Atotputernic! întoarce inimile noastre de la fața păcatului! Cruță-ne de chinurile care se vor abate fără doar și poate asupra celor care calcă în picioare legile Tale!
Am aruncat o privire spre mama. Se uita cu ochi plini de mânie nu la Savonarola, ci undeva mult în spatele lui, dincolo de zidurile de piatră de la San Marco.
— Mamă, am zis eu, dar ea nu mă auzea. Am căutat să scap din îmbrățișarea ei, dar m-a apucat atât de strâns, încât am țipat de durere.
Devenise ca o stană de piatră, iar eu eram prinsă în strânsoarea ei. Zalumma a recunoscut pe loc toate semnele și s-a apucat să-i vorbească blajin și iute: o îndemna să-mi dea drumul și să se întindă puțin, îi spunea că totul are să
fie bine.
— Aceasta este judecata Domnului! a răcnit mama, și strigătul ei a avut atâta forță încât degeaba m-am luptat să-mi pun mâinile la urechi.
Fra Girolamo a auzit. Și cei adunați în preajma noastră au auzit. Și-au îndreptat privirile spre mama și spre mine, în așteptare. Tata și Pico se uitau la noi și li se citea groaza în ochi.
Zalumma și-a pus brațele pe umerii mamei și a încercat să o tragă în jos, dar era de neclintit ca o stâncă. Vocea i s-a adâncit dintr-odată și a căpătat un timbru pe care nu i-l cunoșteam.
