— Zalumma, am prevenit-o eu. Tata a făcut un gest greșit și prostesc ducând-o la Savonarola, dar el credea într-un rezultat fericit.

— E adevărat! a șuierat ea. A dus până la sfârșit ceva ce a început de multă vreme. Pleacă de aici – pleacă imediat și lasă-ne să ne îngrijim de ea!

Tata s-a retras și a închis ușa după el, fără să scoată un cuvânt.

Zalumma a rămas cu fața la ușă. Era încordată și tremura din tot corpul. I-am pus o mână pe umăr, dar s-a scuturat și s-a rotit spre mine. Ani lungi de resentimente reprimate s-au pornit de-a rostogolul în cuvinte.

— El a lovit-o! înțelegi? El a lovit-o și, cât timp a fost ea în viață, am fost oprită cu legământ să nu spun nimic!

XX

M-am simțit ca Sfântul Sebastian – străpuns de o sută de săgeți, rănit de moarte. N-am putut să dau nici un răspuns.

Tot ce-am putut face a fost să mă mișc greoi, în tăcere. Zalumma și cu mine am terminat de spălat trupul mamei, apoi am pus pe ea camicia de lână

și am fixat peste părul neîmpletit, lăsat în voia lui, vălul de pânză.

Am ieșit din cameră și, în cuvinte pe care nu mi le mai amintesc, am trimis servitorii să se ducă să ia trupul neînsuflețit.

109

În timp ce mama era înmormântată în cimitir, tata proclama sus și tare că Savonarola avea dreptate, Adveniat regnum tuum, sfârșitul lumii era aproape; un lucru bun, de vreme ce însemna că el o va regăsi curând pe iubita lui Lucrezia.

Mai târziu, când se lăsase seara, tata a venit să-mi vorbească. Eram singură în odaia mamei – ceva mă împinsese spre hotărârea ciudată de a dormi în patul ei – când s-a auzit o bătaie la ușă

— Intră, am spus eu.

Mă așteptam să fie Zalumma care să mă îndemne din nou să bag ceva în gură.

În loc de Zalumma, l-am văzut pe tata stând în pragul ușii, îmbrăcat în mantello, aceeași mantie largă și neagră pe care-o avusese de dimineață. Era sfios, nesigur pe el.

— Zalumma, a zis el. Era destul de mânioasă… Ți-a mai spus și altceva?

Despre mine și despre mama ta?

I-am aruncat o privire lungă și disprețuitoare.

— A vorbit destul.

— Destul? Neliniștea din ochii lui mi-a întețit ura.

— Destul, am adăugat, încât să-mi doresc să nu mă fi născut niciodată

dintr-un tată ca dumneata.

Și-a ridicat bărbia și a început să clipească des.

— Acum ești tot ce mi-a rămas, a șoptit el cu voce răgușită. Singurul motiv pentru care mai respir.

Replica mea plină de cruzime părea să-i fi răspuns la întrebarea pentru care venise, pentru că s-a întors și a plecat în grabă.

Am avut un somn chinuit în noaptea aceea, am tot visat-o pe mama –

se făcea că făcuserăm o mare greșeală, că ea nu murise câtuși de puțin, că

Fra Domenico nu-i provocase moartea. Pe când eram adâncită într-un asemenea vis, m-am trezit; dar nu din pricina emoțiilor, ci pentru că se auzeau mișcări prin încăpere. Mi-am ridicat capul și am zărit în întuneric silueta înaltă și familiară a Zalummei. Înainta spre culcușul de pe podea pe care dormea de obicei, ca să fie lângă mama, în cele din urmă, și-a dat seama că eram trează și mă uitam la ea:

— Acum sunt sclava ta, a zis ea, și cu asta și-a luat în primire locul de pe podea și s-a pregătit de somn.

110

XXI

Era multă tristețe la noi în casă. Deși Zalumma și cu mine ajunseserăm acum de nedespărțit, tot timpul eram ocupate cu treburi domestice. Eu îmi vedeam de rutina proprie: mersul la piață în zilele cenușii ale iernii, în locul mamei, cumpăratul cărnii de la măcelar și alte asemenea drumuri scurte necesare bunului mers al tuturor rotițelor unei gospodării. Eram mereu însoțită de Zalumma și de vizitiu, dar nu era nimeni să mă instruiască și eu trebuia să iau toate hotărârile.

Îl ocoleam pe tata cât de mult puteam. Când mâneam împreună, mesele erau neplăcute. De multe ori, rămânea seara în oraș, zicând că avea de lucru, și cinam de una singură. Deși îmi doream să fiu iubitoare și iertătoare ca mama, nu reușeam să-mi ascund resentimentele; nu reușeam să fiu bună. Nici măcar o dată nu mi-a trecut prin cap să-mi cer iertare pentru vorbele pline de răutate pe care i le aruncasem, pentru că erau și acum adevărate.

Se agăța, în nenorocirea lui, de învățăturile lui Savonarola. Repeta adesea argumentul major al călugărului cum că sfârșitul lumii era aproape, pentru că numai un asemenea eveniment – sau moartea – l-ar fi putut aduce mai aproape de iubita lui Lucrezia. Presupun că nu avea de ales, trebuia să

creadă că Dumnezeu îi luase soția ca să o cruțe de suferință; altfel, s-ar fi văzut obligat să accepte o parte mai mare din vina legată de moartea ei.

Altfel, s-ar fi văzut silit să-i socotească pe Savonarola și pe bruta de Domenico ucigași.

De două ori pe zi, se ducea la slujbă la San Marco, iar Giovanni Pico îi era mereu alături.

Pico devenise un oaspete obișnuit al casei. De la o vreme, tata și cu el se îmbrăcau la fel – cu haine simple și negre care ar fi putut fi luate drept straie preoțești, dacă făceai abstracție de croiala fină și de materialul excelent. Deși tata îl trata pe conte cu o deosebită ospitalitate – se asigura că

primește, de la bucătărie, cele mai bune bucate și cel mai grozav vin – se simțea în el o anume reticență față de Pico, un lei de răceală care nu existase înainte de moartea mamei.

La cină, tata avea obiceiul să repete spusele lui Fra Girolamo. Se chinuia să găsească cele mai potrivite cuvinte, să evoce cât mai exact emoțiile menite să aducă iertarea în inima mea și imboldul de a mă duce cu 111

el la San Marco. Nu reacționam niciodată la afirmațiile lui, ci îmi vedeam de mâncarea care mi-era pusă în față.

De două ori pe zi, fie ploaie, fie soare, mergeam pe jos cu Zalumma la Santo Spirito, biserica de lângă noi. Nu din dorința de a fi pioasă – îi purtam și acum o mare pică lui Dumnezeu –, ci pentru că voiam să fiu aproape de mama. Santo Spirito fusese locul ei preferat de refugiu. Îngenuncheam în biserica rece și rămâneam cu ochii la crucifixul de lemn – Christos răstignit pe cruce. Expresia care se vedea pe chipul lui nu era de suferință, ci de pace adâncă. Speram ca mama să se împărtășească și ea din pacea aceea.

Și așa s-au scurs trei săptămâni amărâte. Și-apoi, într-o seară, după o cină de una singură pentru că tata întârziase, în ușa odăii mele s-a auzit un ciocănit.

Aveam în față exemplarul scump din Dante care fusese al mamei și încercam să hotărăsc în care cerc al Paradisul și-ar stabili Fra Girolamo însuși locul; sau în care cerc al Infernului l-aș consemna eu.

Zalumma era cu mine în odaie. Jelise ea în sinea ei cum putuse, ascunzându-și lacrimile, numai că ea o cunoștea pe mama de mult mai multă

vreme decât mine. Mi se-ntâmpla să mă scol noaptea, după vreun vis tulburător, și o vedeam stând în picioare, nemișcată, pe întuneric. Ziua îmi era devotată total, cu patimă. În seara când s-a auzit ciocănitul în ușă, își mijea ochii lângă lampa cu ulei pe care o împărțeam, împodobind cu broderie sofisticată o batistă pentru cassone, cufărul meu de zestre.

— Intră, am spus eu fără chef.

Recunoscusem bătaia în ușă și conversația nu mă atrăgea deloc.

Tata a deschis ușa pe jumătate. Pe umeri îi atârna și-acum mantia groasă și nu-și scosese boneta. S-a sprijinit de tocul ușii și, cu un ton obosit, a zis: — În camera mare sunt țesături. I-am rugat pe servitori să le întindă.