Erau prea multe ca să le aduc aici, sus.

Și a dat să plece, ca și cum atâta explicație era de-ajuns.

— Țesături?

Întrebarea mea l-a făcut să se oprească.

— Alege ce-ți dorești și-am să aduc un croitor. E timpul să-ți faci o rochie nouă. Să n-ai nici o grijă în ce privește cheltuiala. Trebuie să fie cât se poate de elegantă.

Zalumma – care, de la moartea mamei, se străduise și ea din răsputeri să-l ignore pe tata – s-a întrerupt din cusut și a aruncat o privire rapidă spre ușă.

112

— De ce?

Nu-mi trecea prin cap ce îl îndemnase la una ca asta, în afară de vreo dorință bruscă de a-mi recâștiga afecțiunea. Numai că o asemenea purtare era la antipodul învățăturilor lui Savonarola: monahul privea cu încruntare orice paradă de eleganță.

Tata a oftat. Întrebarea l-a nemulțumit; a răspuns parcă fără să vrea:

— Urmează să participi la o serbare, în palatul lui Lorenzo de Medici.

Il Magnifico – ținta precisă a tuturor predicilor lui Savonarola împotriva bogăției și a exceselor. Preț de o clipă, am rămas înlemnită și n-am avut replică.

El s-a întors și a plecat, coborând în grabă scările, și oricât am strigat după el n-a mai venit înapoi.

În noaptea cu pricina, Zalumma și cu mine am coborât, dar, ca să

vedem mai bine darul tatei, ne-am întors dimineața, când aveam lumină.

În camera de primire, împăturite cu grijă și orânduite într-o explozie amețitoare erau vrafuri de țesături florentine, dintre cele care-ți tăiau respirația. Tata părea să sfideze legile care limitau luxul în oraș. Nu se vedeau deloc culorile sumbre care s-ar fi potrivit odraslei unuia dintre piagnoni lui Savonarola. Erau țesături albastre ca ochii de păun, albastru-violete, de culoarea turcoazului și a șofranului, de un verde viu sau de culoarea trandafirilor. Alături de ele, nuanțe delicate pe care oamenii le botezaseră cu nume speciale: „floare de piersic, „pletele lui Apollo“, „safir roz“. Pentru camici, se găseau mătăsuri albe, ușoare ca aerul, unele brodate cu fir de argint, altele cu aur. Alături se vedea un vas cu perle neșlefuite, pe care le puteai adăuga când totul era gata. Erau damascuri strălucitoare, brocarturi grele, catifele gofrate, catifele cu fir gros, dar și din cele ușoare de mătase, cu fir de aur și argint. Mi-au rămas ochii pe cangiante, o mătase fină, moarată, foșnitoare ca taftaua.

Când o țineai în dreptul luminii, părea să aibă reflexe de un roșu intens; și totuși, dacă o mișcai încetișor, culoarea se schimba în verde smarald.

Zalumma și cu mine ne-am purtat ca niște copii cărora tocmai li se dăduse un castron plin de dulciuri: am făcut tot ce ne-a trecut prin cap, am desfăcut țesăturile și le-am pus una lângă alta, pe rând, ca să ne imaginăm mai bine rezultatul final. Le-am pus peste un umăr și de-a curmezișul corpului, după care m-am privit îndelung în oglinda mamei să văd care dintre culori îmi venea cel mai bine. Zalumma își spunea deschis părerea 113

despre fiecare. Am și râs pe înfundate, pentru prima dată după săptămâni întregi.

Dintr-odată m-a lovit un gând, întunecându-mi dispoziția. Nu reușisem să înțeleg de ce tatăl meu cel plin de pioșenie îmi îngăduia să iau parte la un banchet în palatul Medici. Mai întâi că trecuse prea puțin timp de la moartea mamei ca să pot fi văzută într-o ținută de petrecere. Mai apoi, în virtutea devotamentului pe care i-l purta lui Savonarola, el devenise dușman al familiei Medici (firește, afacerile nu aveau nici o legătură cu sufletul, deci continua să le vândă mărfuri). Nu exista decât o singură explicație pentru dorința lui de a-și trimite fata în veșmânt de gală să-l întâlnească pe Il Magnifico în cazul florentinilor înstăriți, Lorenzo era mijlocitorul neoficial al tuturor căsătoriilor. Nici o odraslă din clasele de sus nu îndrăznea să se căsătorească fără aprobarea lui și cele mai multe familii preferau ca Lorenzo să facă alegerea. Urma să fiu studiată cu de-amănuntul, cam ca un vițel înainte de tăiere. Numai că, de obicei, miresele erau trecute de cincisprezece primăveri.

Prezența mea în casă era ca un reproș la adresa tatei, o neîncetată

aducere-aminte a felului în care distrusese el viața mamei.

— Nici nu am împlinit treisprezece ani, am spus eu lăsând țesătura fermecată să-mi cadă grămadă în poală. Și totuși, el abia așteaptă să scape de mine.

Zalumma a pus deoparte un val de catifea gofrată și l-a netezit cu mâna, după care s-a uitat drept la mine.

— Chiar ești prea tânără, a zis ea. Dar Ser Lorenzo e foarte bolnav de la o vreme. Poate că tata dorește să-i ceară sfatul acum, cât Il Magnifico se mai află încă printre noi.

— Și de ce să vrea tata părerea lui, în afară de cazul în care i-a venit ideea să scape de mine dându-mă repede după cineva? am replicat eu. Altfel de ce ar accepta sfaturile venite de la un Medici? De ce să nu aștepte și să mă vadă măritată cu unul dintre piagnoni?

Zalumma s-a tras aproape de un damasc somptuos, verde-palid, și l-a ridicat. Soarele poleia suprafața lucioasă, netedă a materialului, scoțând la iveală jocul de ghirlande ascuns în țesătură.

— Ai putea să refuzi, a zis ea. Și să mai aștepți câțiva ani, cum spuneai, după care să te măriți cu unul dintre plângăcioșii lui Savonarola. Sau… a adăugat ea, înclinându-și chipul drăgălaș ca să mă vadă mai bine… poți să-l lași pe Il Magnifico să facă alegerea. Dacă eu aș fi mireasa, aș prefera varianta a doua, cu siguranță.

114

Am întors ideea pe toate părțile și am renunțat la cangiante. E drept că

schimbarea de nuanțe avea darul să intrige, dar țesătura era prea rigidă, iar roșul și verdele prea intense pentru tenul meu. M-am ridicat, am luat damascul din mâna Zalummei și l-am așezat lângă o catifea gofrată verde-albăstruie, cu un model satinat de frunze, incrustat în plușul gros.

— Pentru corsaj și fuste îl vreau pe ăsta, cu bordură din damasc. Și pentru mâneci, brocartul cu verde și violet.

Rochia a fost gata într-o săptămână, după care mi s-a spus să aștept.

Sănătatea lui Il Magnifico era din ce în ce mai șubredă și nu se știa sigur când sau chiar dacă întâlnirea va mai avea loc. Aveam un sentiment ciudat de ușurare. Deși nu-mi făcea plăcere să trăiesc sub acoperișul tatălui meu, ideea de a pleca atât de curând să locuiesc cu un străin îmi surâdea și mai puțin. Și, cu toate că traiul în odăile mamei îmi stârnea amintiri dureroase, îmi și aducea o mângâiere ciudată.

A mai trecut o săptămână. Într-o seară, la cină, tata a fost din cale-afară

de tăcut. Deși repeta adesea spusele călugărului cum că Dumnezeu o luase pe mama la ceruri în marea lui bunătate, și în noaptea aceea ochii îi trădau nesiguranța și vinovăția.

Nu mă simțeam în stare să mă uit la el prea multă vreme; am terminat repede de mâncat. Când m-am scuzat și am dat să mă ridic de la masă, el m-a întrerupt.

— Ai fost chemată la Il Magnifico. Tonul era tăios: Mâine, spre seară, trebuie să te duc pe Via Larga, la palazzo.

XXII

Nu aveam voie să spun nimic nici unui servitor, în afară de Zalumma, a precizat tata. Nici măcar vizitiul nu trebuia să știe. Tata are să mă ducă el însuși, în trăsura pe care o păstra pentru afaceri.

Ziua următoare m-a găsit copleșită de neliniște. Urma să fiu etalată, calitățile și defectele mele aveau să fie observate și viitorul avea să-mi fie hotărât în funcție de ele. Mă așteptam să fiu studiată și criticată de Lorenzo și, probabil, de un grup de femei de rang înalt, alese cu grijă. Aflând apoi că

Zalummei nu-i era îngăduit să mă însoțească, nervii mei au fost și mai zgâlțâiți.

Croită cu meșteșug ca să sugereze forme femeiești acolo unde nu existau, rochia era de departe cea mai somptuoasă pe care o purtasem vreodată. Fustele de deasupra, cu o trenă scurtă, erau din catifea verde-115

albastră cu un model de viță sălbatică; corsajul era din aceeași catifea, cu aplicații din damascul de un verde palid al Zalummei. Talia înaltă era prinsă

într-o cingătoare din argint delicat. Mânecile erau despicate și cădeau foarte bine. Fuseseră făcute din brocart, iar țesătura avea ape turcoaz, verzi și purpurii, cu fire de argint curat. Zalumma mi-a tras camicia prin despicături și a înfoiat-o, așa cum dicta moda; alesesem o mătase albă ca pânza de păianjen, înspicată cu fire de argint.

Părul îmi dădea bătaie de cap. Purtam o tichie din brocart împodobită

cu perle neșlefuite și, devreme ce eram nemăritată, puteam să-mi las pletele în voie, pe umeri. Numai că șuvițele vălurite erau în neorânduială și trebuiau îmblânzite. Cu un vătrai încins, Zalumma s-a chinuit să-l ineleze dându-i o formă cât mai elegantă, dar părul nu voia să stea cu una cu două. Mai mult, efortul Zalummei parcă nu făcea decât să sporească dezordinea.

Cum era un sfârșit de februarie, mi-am pus haina fără mâneci din brocart, cu aplicații groase din damasc și cu hermină albă. Era descheiată la mijloc ca să lase la vedere întreaga splendoare a rochii. La gât purtam colierul de perle neșlefuite al mamei, cu un pandantiv mare de acvamarin.

Fusese potrivit să cadă puțin deasupra corsajului, așa că îi simțeam răceala pe piele.

În cele din urmă, Zalumma m-a dus în fața unei oglinzi în care te puteai vedea de sus până jos. Am tras aer în piept cu uimire. Niciodată nu mă