— Ascultați ce vă spun! cuvintele răsunau cu atâta autoritate încât toate suspinele au încetat: în flăcări are să se perpelească până când au să-i cadă mădularele, unul câte unul, până în Iad! Cinci bărbați descăpățânați au să-l tragă în adâncuri!
91
XVII
Mama a căzut peste mine, cu toată greutatea. M-am ciocnit de tata în timp ce mă prăbușeam și eu. Înainte de a atinge marmura rece și necruțătoare, l-am zărit pe Pico trăgându-l înapoi pe tata. Am căzut pe o parte și m-am lovit la cap, la umăr și la coapsă.
În fața mea se întretăiau crâmpeie fulgerătoare: catifele verzi și blănuri albe de hermină, tivuri de fuste și cizme bărbătești. În urechi îmi sunau șoapte, exclamații și strigătele Zalummei.
Mama zăcea peste mine, într-o parte. Dădea din picioare, umerii i se mișcau și-mi împungeau coastele. În același timp, dinții îi clănțăneau.
Răsuflarea ei îmi șuiera în ureche: era un zgomot care mă înspăimânta. Ar fi trebuit să o țin de cap, să mă asigur că nu-și înghite limba sau nu-și provoacă vreun alt neajuns.
Vorbele Zalummei au început să se deslușească.
— Luați-o de mâini! Scoateți-o afară de aici!
Niște mâini puternice m-au apucat de încheieturi și mi-au ridicat brațele deasupra capului. Am fost rostogolită pe spate. Capul mamei mi-a căzut pe piept; am auzit șuieratul prelung și-apoi clămpănitul sălbatic, când dinții s-au pocnit. Continua să mă lovească cu pumnii și picioarele; la un moment dat, a măturat cu o mână pe sub bărbia mea și m-a zgâriat.
De undeva de la picioarele mele, Zalumma a zbierat:
— Scoateți-o de acolo!
Dintr-odată, tata și-a revenit în simțiri. Cu o forță aproape supraomenească, m-a apucat de brațele întinse și m-a smuls de sub trupul zbuciumat al mamei. Mișcarea a avut darul să-mi provoace un val de durere cumplită în coaste.
Din clipa când m-am eliberat, am fost pe loc uitată. Nu am făcut nici un semn de mulțumire pentru ajutorul dat de tata; în schimb, m-am lăsat în genunchi și m-am întors spre trupul zguduit de durere al mamei. Zalumma se și târâse lângă ea și își folosea greutatea propriului corp ca să țintuiască
la pământ picioarele stăpânei sale.
Am reușit să găsesc marginea îmblănită a capei pe care o purta mama și să i-o îndes între dinții care scrâșneau. Numai că era prea târziu. Își mușcase limba. Era mânjită de sânge pe buze și pe dinți, pe obraji și pe bărbie; hermina albă care-i încadra fața era stropită cu pete stacojii.
92
Deși îi țineam capul cu putere, se zbătea cu atâta violență, încât, pân. I la urmă, capișonul i-a căzut și s-a prins sub ea. Degetele mi s-au împletit în pletele ei negre și mătăsoase; buclele pe care Zalumma le aranjase cu multă
grijă de dimineață se desfăcuseră și tot părul era o masă de șuvițe încâlcite.
— E Diavolul însuși. L-am recunoscut imediat, era preotul de la Santa Maria del Fiore. La fel a făcut și altă dată, la Dom. Am văzut-o eu. E posedată; diavolul din ea nu poate să-și țină capul sus în Casa Domnului.
În jurul nostru, oamenii au prins a murmura și, încet-încet, totul s-a transformat într-un zumzăit tot mai puternic până când, de deasupra noastră, s-a auzit strigătul lui Savonarola:
— Liniște!
Toți ochii s-au întors spre el. Era încruntat și tot chipul purta semnele unei indignări tunătoare, stârnite de un asemenea spectacol. Preotul cu păr roșu s-a retras imediat și s-a făcut nevăzut în mulțime; ceilalți s-au îndreptat în liniște spre locurile lor, cu un aer supus.
— Cel Rău nici nu-și poate dori mai mult decât să întrerupă Cuvântul Domnului! a exclamat Fra Girolamo. Nu trebuie să-l lăsăm! Dumnezeu va birui. Ar fi continuat, dar tata s-a apropiat de amvon. Cu privirea ațintită
asupra monahului, a făcut un gest spre soața lui chinuită și s-a pornit să
implore:
— Fra Girolamo, îndură-te de ea și ajut-o! Adu-i vindecarea chiar acum! Eu continuam să țin capul mamei, dar, ca toți ceilalți, îl urmăream cu privirea pe priorul de la San Marco și nici nu cutezam să respir.
Încruntarea îi dispăruse; în ochi i s-a citit preț de o clipă o oarecare nesiguranță, după care și-a redobândit autoritatea.
— Dumnezeu are s-o ajute, nu eu. Vom continua predica. Vom celebra Mesa. În timp ce tata își lăsa capul în jos, cu mâhnire, Fra Girolamo a făcut un semn către contele Pico și către doi călugări dominicani din congregație.
Aveți grijă de ea, le-a spus apoi cu voce joasă. Duceți-o în sacristie și lăsați-o acolo până vin eu.
După care, ridicându-și vocea, a reînceput să predice:
— Odrasle ale Domnului, asemenea fapte purtătoare de profeții negre vor spori, până când toți cei din cetatea noastră se vor căi și-și vor întoarce inimile către Dumnezeu; de nu, ne va lovi o urgie cum nu s-a mai văzut pe fața pământului…
93
De aici încolo, n-am mai auzit decât zgomotul predicii, nu și sensul ei, pentru că doi călugări în rasă maronie au apărut lângă mama. Pico a preluat frâiele.
— Fra Domenico, a zis el adresându-se celui mai voinic, care avea un cap mare, pătrat și niște ochi de neghiob. Am să le spun eu femeilor să se dea deoparte. După care, o ridici pe Madonna Lucrezia – și a făcut un semn spre mama, care era tot în plină zbatere – și o duci de aici. Fra Marciano, te rog să-l ajuți dacă e nevoie.
Nici Zalumma, nici eu nu ne-am clintit.
— Mama nu trebuie luată de aici – s-ar putea să-i facă și mai rău, am spus eu.
Fra Domenico mi-a ascultat vorbele în tăcere; și-apoi, cu mișcări calme și conștiente, a îndepărtat brațele protectoare ale Zalummei și a apucat-o pe mama de mijloc.
A săltat-o fără nici un efort, împingând-o pe Zalumma, care a căzut pe spate. Zadarnic m-am agățat cu mâinile de mama, în timp ce capul ei, cu șuvițele de păr atârnând de-a valma, s-a desprins din poala mea. Domenico s-a tras doar un pic la vederea picioarelor care se zbuciumau spasmodic, după care a aruncat-o pe un umăr, cam cum și-ar căra un brutar sacul de faină. Picioarele mamei îl loveau peste piept, în timp ce brațele îl pocneau în spate, dar nu părea să simtă nimic.
— Oprește-te! a zbierat Zalumma la călugăr. Arăta aproape la fel de înfricoșător ca și stăpâna ei. Șalul de sub bonetă se strâmbase, lăsând la vedere vârtejul câtorva cârlionți; mai rău, primise o lovitură în ochi și umflătura se și vedea, iar pleoapa era pe jumătate închisă. Pometele de sub ochiul lovit căpătase o tentă sângerie și lucioasă; promitea să se transforme într-o vânătaie de toată frumusețea.
