— Las-o în pace! am strigat după Fra Domenico. M-am luptat să mă
ridic, dar cei din apropiere îmi călcau peste marginile fustelor și-atunci am căzut la loc.
— Dați-i voie să se ridice! a comandat o voce masculină de deasupra mea. Și oamenii s-au dat la o parte și au făcut puțin loc liber. Un braț
puternic s-a întins și m-a tras în sus. M-am ridicat, respirând cu greutate, și m-am trezit privind în ochii unui străin – un bărbat înalt și subțire, îmbrăcat în straiele elegante ale celor numiți Buonomini, cei doisprezece aleși o dată
la fiecare două luni ca să le fie sfătuitori celor opt membri ai Signoriei. Mi-a întors privirea cu o stăruință ciudată, ca un semn intens de recunoaștere, deși nu ne mai întâlniserăm până atunci.
94
M-am îndepărtat de el pe loc și m-am luat după Domenico, care își croia de-acum drum prin mulțime. Uitând complet că se afla în Casa Domnului, tata făcea pași grăbiți în urma lui Domenico, cerându-i să fie blând cu mama.
Însoțitorul lui Domenico, Fra Marciano ne-a oferit mie și Zalummei câte un braț, drept sprijin. Într-o tăcere furioasă, Zalumma l-a refuzat, deși șchiopăta, iar eu i-am împins brațul. Totuși, pe chipul lui Fra Marciano continua să se vadă aceeași grijă binevoitoare. Era mai în vârstă și firav, părul i se rărise; în ochi i se citea o bunătate calmă.
— Fiți fără teamă, mi-a spus, la un moment dat. Doamna este cu adevărat în mâinile lui Dumnezeu; nimic rău nu i se poate întâmpla pentru că El n-are să îngăduie.
Eu n-am dat nici un răspuns. Am continuat să merg după Fra Domenico și povara pe care o ducea, în tăcere ca și ceilalți. Până când am ajuns la sacristie.
Era o încăpere mică, mult mai friguroasă decât sanctuarul, care adunase căldura sutelor de trupuri omenești; îmi vedeam aburul răsuflării.
Fra Domenico a dus-o pe mama în singurul loc cu putință: o masă îngustă de lemn, pe care tata apucase să o acopere cu moliciunea capei ei cu blană.
Imediat ce călugărul a întins-o pe masă, tata l-a împins cât colo, cu o putere care m-a luat prin surprindere. Gâfâind, cei doi bărbați s-au privit în ochi cu ură feroce; o clipă, m-am gândit că erau pe punctul să se ia la bătaie.
Până la urmă, Domenico și-a ferit privirea. Și-a lăsat ochii în jos, s-a răsucit și s-a îndepărtat cu un mers stângaci. Fra Marciano a rămas lângă
noi. Avea aerul că ar vrea să ne ofere mângâiere.
La un moment dat, criza mamei a încetat. Acum, zăcea acolo, fără vlagă
și fără mișcare. Tata și-a scos mantia de culoare stacojie și i-a acoperit trupul cu ea. Contele Pico i-a pus o mână pe umăr.
Tata a încercat să se tragă într-o parte.
— Cum a putut Dumnezeu să îngăduie una ca asta? Vocea lui avea un ton amar. Și cum e cu putință ca Fra Girolamo să o lase pe mâna unei brute?
Pico a răspuns încetișor, deși vocea îi căpătase accente bizare de duritate.
— Fra Domenico stă mereu în preajma lui Fra Girolamo; cum știi prea bine, Antonio. Poate că Dumnezeu a îngăduit ca Madonna Lucrezia să treacă
printr-o încercare atât de nedemnă tocmai pentru ca să o poată înălța și mai mult. Vindecarea ei are să fie o mărturie miraculoasă. Întărește-te în 95
credință. Crede în atotputernicia lui Dumnezeu. Nu ne-a adus atât de departe doar ca să ne înșele speranțele.
— Mă rog să fie așa cum spui, a zis tata. Și-a dus mâinile la față și și-a acoperit ochii cu palmele: O văd așa și simt că nu pot să suport. Când are să
afle ce s-a întâmplat… s-ar putea ca rușinea să fie prea mult pentru ea.
Și-a luat mâinile de pe ochi și a rămas cu privirea pironită asupra mamei. Cufundată în somnul ei letargic, era atât de palidă, încât trăsăturile păreau să-i fi fost făcute din ceară – stropită și mânjită cu sânge închegat. Cu un gest blând, tata a dat deoparte o buclă care căzuse peste fruntea mamei; chiar atunci, s-a întâmplat să-mi arunc ochii spre Zalumma, care era chiar în fața lui, de partea cealaltă.
Ura deschisă care i se citea pe față m-a uluit. Un sclav nu are dreptul să
se poarte așa, dar eu tot am înțeles-o. O iubea pe mama cu o dragoste de soră și-l disprețuia pe tata. Totuși, până în acel moment, își ținuse în frâu sentimentele pe care le avea față de el.
M-am simțit tulburată. Cu ceva vreme în urmă, pusesem capăt frământărilor legate de cauza crizelor pe care le făcea mama. Povestea pe care mi-o spusese Zalumma despre fratele ei și felul cum se lovise el la cap mă convinsese că boala mamei mele avea cauze naturale. Acum, după
cuvintele cumplite pe care le rostise la adresa lui Savonarola, nu mai eram atât de sigură. Era cu putință ca un suflet atât de bun și de pios ca al mamei mele să devină unealta Celui Rău?
Vreme de un sfert de ceas, am așteptat acolo, nefericiți, în sacristia neîncălzită. M-am înfășurat strâns în pelerină, dar fără nici un folos. Sudorile care mă trecuseră din pricina eforturilor anterioare îmi răceau tot trupul; respirația mi se condensa și îngheța pe suprafața lânii. Biata mama, în toropeala ei, era scuturată de înfiorarea frigului, în ciuda mantiei care o învelea și a capei îmblănite pe care zăcea.
În cele din urmă, ușa s-a deschis cu un scârțâit. Ne-am răsucit: în prag apăruse Savonarola, umăr la umăr cu masivul Fra Domenico și părând mult mai pirpiriu decât se arătase în amvon.
Tata a făcut un pas spre mama și a pus o mână pe brațul ei. Avea o expresie dură; i s-a adresat lui Savonarola, dar cu ochii ațintiți asupra lui Fra Domenico.
— Nu avem nevoie de el. A făcut un semn către Domenico.
— El este mâna mea dreaptă, a răspuns Fra Girolamo. Dacă el nu intră
cu mine, nici eu nu intru.
96
Tata a clipit și și-a plecat privirea, învins. Cei doi călugări se pregăteau să intre; Domenico avea o expresie prudentă.
Chiar din spatele lor a apărut brusc în ușa încă deschisă preotul de la Dom, omul cu păr roșu și cu fața ciupită de vărsat.
— Cu siguranță Dumnezeu te-a adus aici la Florența, Fra Girolamo! a exclamat el cu fața înflorită într-o expresie adoratoare. În fiecare zi, întorci oameni Iară număr spre curățenia căinței. Sfinția Ta ești salvarea întregii cetăți! Fra Girolamo s-a căznit să nu se lase doborât de asemenea cuvinte măgulitoare. Își întorsese puțin fața și privirea, făcând eforturi sincere să-și păstreze smerenia, dar era limpede că vorbele îi făceau plăcere. Cu vocea lui subțire și nazală, și-a rostit replica:
