Ajutoarele au ajuns la Rotterdam. Tot vrei să continuăm operaţiunea?

— Da. Hai s‑o facem. Am făcut o promisiune la prânzul cu cei de la End Global Hunger. Asta trebuie să se întâmple înainte să mă

întâlnesc din nou cu membrii comitetului.

— Bine. Mai vrei să achiziţionezi vreo editură?

— Încă nu m‑am hotărât.

— Cred că SIP are potenţial.

— Da. Poate. Lasă‑mă să mă mai gândesc puţin.

— Mă văd cu Marco să discutăm situaţia lui Lucas Woods.

— Bine, anunţă‑mă cum a mers. Sună‑mă mai târziu.

— Aşa fac. Deocamdată pa.

Tot amân inevitabilul. Ştiu asta. Dar decid c‑ar fi mai bine s‑o atac pe domnişoara Steele — prin e‑mail sau la telefon, trebuie să

mă hotărăsc — cu stomacul plin, aşa că‑mi comand cina. În timp ce aştept mâncarea primesc un mesaj de la Andrea în care mă anunţă

că întâlnirea din seara aceasta s‑a anulat. Îmi convine. O să mă‑ntâl‑

nesc cu ei mâine‑dimineaţă, asta dacă nu o duc pe Ana să zboare cu planorul.

Înainte să sosească room‑service‑ul, mă sună Taylor.

— Domnule Grey.

— Taylor. Te‑ai cazat?

— Da, domnule. Vă trimit bagajul sus într‑un minut.

— Minunat.

— Asociaţia de Planorism Brunswick are un planor liber. Am rugat‑o pe Andrea să le trimită pe fax licenţa dumneavoastră de zbor. După ce se semnează actele, puteţi decola.

— Minunat.

— Sunt liberi oricând, de la şase dimineaţa.

— Şi mai bine. Anunţă‑i să se pregătească atunci. Trimite‑mi adresa.

— Desigur.

Bate cineva la uşă — bagajul meu şi room‑service‑ul au sosit în acelaşi timp. Mâncarea miroase delicios: roşii la grătar cu creveţi şi terci de porumb. Desigur, suntem în Sud.

Cât mănânc îmi analizez strategia față de Ana. Aş putea să trec pe la mama ei pe‑acasă mâine, la micul dejun. Să‑i aduc covrigi.

Apoi s‑o plimb cu planorul. Acesta e probabil cel mai bun plan. Nu 484 Grey

E L James 485

am vorbit deloc toată ziua, deci cred că e supărată. Îi recitesc ultimul mesaj după ce termin cina.

Ce mama naibii are cu Elena? Nu ştie nimic despre relaţia noastră. Ce‑a fost între noi s‑a întâmplat acum foarte mult timp, iar acum suntem doar prieteni. Cu ce drept este Ana supărată?

Şi, dacă n‑ar fi fost Elena, Dumnezeu ştie ce s‑ar fi ales de mine.

Bate cineva la uşă. E Taylor.

— Bună seara, domnule. Vă convine camera?

— Da, e‑n regulă.

— Am aici actele pentru Asociaţia de Planorism.

Mă uit peste contractul de închiriere. Pare în ordine. Îl semnez şi i‑l înapoiez.

— O să mă duc singur mâine. Ne vedem acolo?

— Da, domnule. Voi fi acolo de la ora şase.

— Te anunţ dacă se schimbă ceva.

— Să vă desfac eu bagajul, domnule?

— Te rog. Mulţumesc.

Dă din cap şi‑mi duce valiza în dormitor.

Eu n‑am astâmpăr şi trebuie să stabilesc exact ce‑o să‑i spun Anei. Mă uit la ceas; e nouă şi douăzeci. Am amânat asta foarte mult.

Poate că mai întâi ar trebui să beau ceva. Îl las pe Taylor să despache‑

teze şi mă hotărăsc să merg până la barul hotelului înainte să vorbesc din nou cu Ros şi să‑i scriu Anei.

Barul de pe acoperiş e plin ochi, dar găsesc totuşi un loc la marginea tejghelei şi‑mi comand o bere. E un loc elegant şi modern, cu o lumină plăcută şi o atmosferă relaxată. Studiez locul, evitând contactul vizual cu cele două femei care stau lângă mine… şi o mişcare îmi atrage atenţia: o întoarcere bruscă a unei coame castanii de păr care se reflectă în lumină.

E Ana. La naiba.

Stă cu spatele la mine, aşezată lângă o femeie care nu poate fi decât mama ei. Asemănarea e izbitoare.

Care erau şansele?

Dintre toate cârciumile posibile… Dumnezeule.