— Nu ştiu ce vrei să spui, spune ea cu nevinovăţie.
Crede că sunt periculos?
Domnişoara Steele vrea să se joace.
Aşa să fie.
Dau muzica un pic mai încet. E cam devreme şi pentru acest remix, şi pentru scena de care‑mi aminteşte.
— Domnule, supusa cere respectuos iPod‑ul stăpânului.
Îmi ridic privirea de pe tabelul pe care‑l citesc şi mă uit la ea, cum îngenunchează lângă mine, cu ochii în podea.
A fost excepţională weekendul acesta. Cum pot s‑o refuz?
— Sigur, Leila, ia‑l. Cred că e la‑ncărcat.
— Mulţumesc, stăpâne, zice ea şi se ridică, graţioasă ca de obicei, fără să mă privească.
Fată ascultătoare.
Şi, purtând numai pantofii roşii cu tocuri cui, se duce către iPod şi‑şi culege recompensa.
— N‑am pus eu acel cântec pe iPod, îi spun degajat şi apăs accele‑
raţia până la podea, lipindu‑ne pe amândoi de spătarele scaunelor, dar tot aud pufnetul scurt şi exasperat al Anei care acoperă mugetul motorului.
În timp ce Britney îşi continuă recitalul senzual, Ana bate ritmul cu degetele pe picior, uitându‑se pe geam şi nereuşind să‑şi ascundă
neliniştea. Mustangul înghite kilometru după kilometru; traficul e lejer şi primele lumini ale zorilor se ţin după noi pe I‑95.
Ana oftează când începe Damien Rice.
Explică‑i, Grey.
Şi nu ştiu dacă e de vină buna mea dispoziţie, discuţia de aseară
sau faptul că în curând voi zbura cu aeroplanul — dar vreau să‑i spun cine‑a pus melodia pe iPod.
— Leila a pus‑o.
— Leila?
— O fostă, ea a pus cântecul pe iPod.
— Una dintre cele cincisprezece?
Îşi concentrează întreaga atenţie asupra mea, dornică de informaţii.
— Da.
— Ce s‑a‑ntâmplat cu ea?
— S‑a terminat.
— De ce?
— Voia mai mult.
— Şi tu nu?
Mă uit la ea şi dau din cap.
— Eu n‑am vrut niciodată mai mult, până te‑am întâlnit pe tine.
Îmi zâmbeşte cu sfială.
Da, Ana. Nu eşti singura care‑şi doreşte mai mult.
— Cu celelalte paisprezece ce s‑a întâmplat? întreabă ea.
— Vrei o listă? Divorţate, decapitate, decedate?
— Nu eşti Henric al VIII‑lea, mă ceartă ea.
— Bine. Am avut relaţii pe termen lung cu patru femei, în afară
de Elena.
