copilul, să îl ţină în braţe şi să îl ştie în siguranţă. Perdelele fuseseră trase în jurul patului ei, iar ea le îndepărtă pentru a privi spre leagăn. Simţi un moment de panică atunci când văzu că acesta era gol. Apoi, silueta care stătea lângă
fereastră se mişcă şi îl văzu pe Richard ţinându-şi fiul.
— Te-am trezit? întrebă el. Moaşa a spus că erai obosită, iar micuţul începuse să plângă, aşa că l-am luat în braţe.
Richard păru brusc agitat. Am greşit?
— Nu. Anne zâmbi la vederea lor – pruncul ghemuindu-se în braţele tatălui său şi sugându-şi degetul micuţ.
— Este puternic, spuse Richard. Şi înfometat, cred. Să
trimit după doică?
— Nu, răspunse ea, ridicându-se uşor pe perne şi întinzând braţele spre fiul ei. Îl voi hrăni eu. Richard i-l puse cu blândeţe în braţe şi o privi dezgolindu-şi sânul.
— Te-ai gândit la un nume? întrebă el.
Anne privi căpşorul cu păr negru şi obrajii fini în timp ce copilul ridică ochii albaştri spre ea. Îi trasă cu degetul conturul urechii micuţe şi perfecte, apoi îi mângâie părul. Se gândise la nume.
— Mi-ar plăcea să îl cheme John, ca să îmi amintească de tata, spuse ea. Richard încuviinţă din cap, iar Anne ştiu că, pentru o clipă, şi el se gândi la Wakefield şi la evenimentele oribile care urmaseră după acea bătălie.
— John de Gloucester, spuse el, iar Anne se simţi uşurată
că el recunoştea copilul ca fiind al lui. Orice s-ar întâmpla, 151
- POVARA LOIALITĂŢII -
cu oricine s-ar căsători, nicio altă femeie nu va avea privilegiul de a fi mama primului său fiu.
152
- ELIZABETH ASHWORTH -
Partea a doua
1472–1478
153
- POVARA LOIALITĂŢII -
CAPITOLUL 7
Aprilie 1472-iulie 1473
Anne privi cum Richard încalecă pe armăsarul lui sur şi luă frâiele în mâini. Vremea rea trecuse. Primăvara dădea primele semne, iar el nu mai putea amâna întoarcerea la Londra.
Îşi întoarse calul, aşteptând ca unchiul Robert şi restul convoiului să fie gata de plecare.
Anne îl aşeză pe micuţul John într-o poziţie mai dreaptă
pe umărul ei, iar Richard veni lângă ea şi se aplecă să îi dea fiului său un ultim sărut pe creştet.
— Ai grijă de el, Anne – şi ai grijă de tine. Amândoi veţi fi în gândurile şi în rugăciunile mele.
Anne încuviinţă din cap, neputând să rostească vreun cuvânt, îi era greu de fiecare dată când el pleca, dar de data aceasta era cel mai rău. Acum pleca pentru a-şi încheia pregătirile pentru nunta cu Anne Neville, iar ea nu ştia când, sau dacă avea să se mai întoarcă. Faptul că o asigură din nou că îi iubeşte pe amândoi, că va avea grijă de ei şi că nu îi va uita era liniştitor, dar oare, odată ajuns în Londra, Richard chiar va mai găsi timp să se gândească la ea?
— Nu plânge, spuse Richard, rotindu-se din nou în jurul ei din mersul calului. Anne ridică privirea spre el. Soarele se reflecta în armura lui bine lustruită, orbind-o, astfel încât nu îi putea vedea chipul. Scutură din cap, neştiind ce să spună.
Îi spusese, şi nu doar o singură dată, în ultima săptămână
că nu voia ca el să plece; o săptămână dulce-amăruie, în care ducele îşi făcuse timp să stea cu ea şi copilul; o săptămână
în care Anne nu i-ar fi putut cere mai mult, dar despre care ştia că avea să se sfârşească astfel.
Calul era agitat, lovind pământul cu copita, semn că voia să pornească la drum, iar Anne simţi că Richard îi împărtăşea puţin acea nerăbdare. Se îndepărtă de cal, care bătătorea pământul cu copitele, mâna ei protejând capul lui 154
- ELIZABETH ASHWORTH -
John atât de soare, cât şi de animal. Îl văzu pe Richard privindu-şi oamenii adunaţi călare înaintea lui, fiind pregătiţi de plecare. Se aplecă din nou şi o sărută pe buze în văzul tuturor în timp ce Anne se ridică pe vârful picioarelor, într-o ultimă încercare de a-l implora să rămână.
— Te iubesc, spuse el şi dădu apoi pinteni calului, iar când animalul porni la drum, ieşind din curtea castelului, Richard ridică braţul pentru un ultim rămas-bun.
Anne îl văzu pe unchiul Robert sărutând-o pe Isabella, după care îşi îndemnă calul să pornească şi se grăbi să îl prindă din urmă pe duce. Isabella flutură din mână şi îi trimise încă un sărut în timp ce iubitul ei trecea pe sub poarta castelului. Aveau să se căsătorească de îndată ce Richard îi putea acorda o permisie unchiului Robert, iar Anne se temea că risca să îşi piardă prietena, deşi Isabella îi promisese că avea să rămână la Pontefract atâta vreme cât Anne avea nevoie.
Robert se răsuci în şa pentru a arunca o ultimă privire spre Isabella. Ultimele două săptămâni fuseseră atât frumoase, cât şi dificile. Să fie liber să petreacă atât de mult timp cu logodnica lui, şi totuşi să trebuiască să se abţină de la a se gândi la trupul ei fusese greu. Existaseră momente când autocontrolul aproape că îl părăsise. Iar Isabella, cu sărutările ei pătimaşe, ezitase atunci când trebuia să se despartă de el, iar Robert ştia că nu ar fi fost nevoie de foarte multă putere de convingere din partea lui pentru a fi primit în patul ei. Dar data nunţii lor nu fusese încă stabilită, căsătoria din toamnă fiind amânată pentru ca el să îl poată
însoţi pe Diccon la Londra.
