1
Elizabeth Gaskell
NORD ŞI SUD
2
CAPITOLUL I
„DEGRABĂ LA NUNTĂ”
„Peţită şi nuntită cum se cuvine.”
— EDITH! ZISE MARGARET în şoaptă. Edith!
Dar, după cum bănuia Margaret, Edith adormise. Ghemuită pe canapeaua din salonul retras al casei din strada Harley, arăta foarte drăgălaşă în rochia de muselină albă cu panglicuţe albastre. Dacă
Titania ar fi fost îmbrăcată în muselină albă. Cu panglicuţe albastre şi dacă ar fi adormit pe o canapea de damasc roşu într-un salonaş
retras, fără îndoială că Edith ar fi putut fi confundată cu ea. Din nou, Margaret fu izbită de frumuseţea verişoarei ei. Crescuseră
laolaltă încă din copilărie şi Edith stârnise mereu admiraţia tuturor prin drăgălăşenia ei – a tuturor în afară de Margaret; dar era ceva la care Margaret nici nu se gândise până acum câteva zile, când perspectiva de a o pierde în curând păru să accentueze toate însuşirile şi farmecul lui Edith.
Vorbiseră până acum despre rochiile de nuntă şi despre ceremoniile de la nuntă; despre căpitanul Lennox şi ce anume îi povestise lui Edith în legătură cu viaţa pe care o vor duce în insula Corfu, unde era staţionat regimentul lui; şi despre dificultatea de a avea un pian bine acordat (dificultate socotită de Edith printre cele mai cumplite care i se puteau întâmpla în căsnicie) şi despre toaletele trebuincioase în vizitele pe care le va face în Scoţia, imediat după căsătorie; dar glasul ei şoptit devenise în cele din urmă
somnoros; şi Margaret, după un răstimp de câteva minute, îşi dădu seama, că, aşa cum îşi închipuise, în ciuda murmurului din odaia alăturată, Edith se încolăcise într-un ghem pufos de Muselină, dantelă şi bucle mătăsoase, furată de dulcea moţăială de după-amiază.
Margaret tocmai se pregătea să îi împărtăşească verişoarei sale câteva din planurile şi gândurile în legătură cu existenţa ce o aştepta în parohia de ţară unde trăiau tatăl şi mama ei şi unde îşi petrecuse toate vacanţele minunate, deşi în ultimii zece ani în casa mătuşii se socotise de fapt „acasă”. Dar neavând cu cine discuta, se văzu 3
nevoită să mediteze ca şi până acum, în tăcere, asupra cotiturii ce survenise în viaţa ei. Era o reverie plăcută, deşi umbrită de regretul de a se despărţi pentru nu se ştie câtă vreme de mătuşa-i atât de blândă şi de verişoara ei dragă. Şi pe când se gândea cât de plăcut va fi rolul important de unică fiică în parohia din Helstone, îi ajunseră
la ureche crâmpeie de conversaţie din odaia alăturată. Mătuşa ei tăifăsuia cu cele cinci sau şase doamne ce fuseseră invitate la masă
şi ai căror soţi se mai aflau încă în sufragerie. Erau cunoştinţe apropiate ale familiei; vecini pe care doamna Shaw îi numea prieteni, pentru motivul că prânzeau împreună mai des decât cu alţii şi dacă
li se întâmpla să aibă nevoie de ceva, nu şovăiau să îşi facă o vizită
chiar în cursul dimineţii. Aşadar, ca prieteni ai casei, aceste doamne şi soţii lor fuseseră invitaţi la o masă de rămas bun în cinstea apropiatei căsătorii a lui Edith. Lui Edith nu îi surâdea prea mult ideea, întrucât îl aştepta pe căpitanul Lennox să sosească cu trenul chiar în seara aceasta; dar, deşi destul de răsfăţată, era prea nepăsătoare şi leneşă ca să aibă o voinţă puternică, aşa încât a cedat văzând că mama ei pur şi simplu comandase toate delicatesele şi bunătăţile îndeobşte socotite că uşurează suferinţa prea mare a despărţirilor. S-a mulţumit să stea rezemată în scaun, cu o înfăţişare gravă, jucându-se absentă cu mâncarea din farfurie, în timp ce toţi în jur savurau vorbele de duh ale domnului Grey – cel care avea totdeauna locul din coada mesei la dineurile doamnei Shaw – rugând-o la sfârşit pe Edith să le ofere puţină muzică în salon. Domnul Grey se purtă deosebit de drăguţ la acest dejun de rămas bun şi domnii rămaseră jos mai mult ca de obicei. Şi foarte bine făcuseră – judecând după frânturile de conversaţie care ajungeau până la urechile lui Margaret.
— … Cât despre mine, am suferit prea mult; nu că n-aş fi fost foarte fericită cu sărmanul general, dar diferenţa de vârstă e totuşi un mare neajuns; aşa că m-am hotărât ca Edith să n-aibă parte de el. Fireşte, nu că aş fi subiectivă ca mamă, dar am fost sigură că
draga de ea se va mărita de tânără; am spus chiar, nu o dată, că se va mărita înainte de a împlini nouăsprezece ani. Am avut parcă un presentiment când căpitanul Lennox… – aici glasul îi coborî într-o şoaptă, dar Margaret putea să umple cu uşurinţă golul.
Drumul adevăratei iubiri se desfăşurase nespus de neted în cazul lui Edith. Doamna Shaw cedase presentimentului, după cum 4
spunea; chiar grăbise într-o oarecare măsură căsătoria, deşi mulţi dintre cunoscuţi socoteau că era sub aşteptările lor în ce-o privea pe Edith, o moştenitoare tânără şi drăguţă. Dar doamna Shaw declară
că singura ei copilă se va mărita din dragoste – şi suspină cu înţeles, vrând parcă să spună că nu dragostea fusese motivul căsătoriei ei cu generalul. Doamna Shaw gusta farmecul logodnei de acum, aproape mai mult decât fiica ei. Ceea ce nu însemna că Edith nu ar fi fost îndrăgostită cu adevărat; dar era neîndoielnic că ar fi preferat o casă frumoasă în cartierul Belgravia pitorescului vieţii în Corfu, aşa cum i-o descria căpitanul Lennox. Iar acele aspecte care o făceau pe Margaret să se entuziasmeze, tocmai la ele se prefăcea Edith că se înfioară şi se cutremură; în parte pentru plăcerea de a fi dezmierdată
şi liniştită de logodnicul ei iubitor şi în parte pentru că nu îi plăcea câtuşi de puţin viaţa boemă improvizată. Realitatea e că, dacă ar fi apărut un pretendent cu o casă frumoasă, o avere frumoasă şi un titlu frumos pe deasupra, Edith tot nu l-ar fi lăsat pe căpitanul Lennox, deşi ispita ar fi fost puternică; şi mai târziu s-ar fi putut să
aibă mici remuşcări şi regrete, cu greu înăbuşite, că Lennox nu întrunise în persoana sa toate calităţile. Aici semăna cu maică-sa, care după ce, nesilită de nimeni, se căsătorise cu generalul Shaw, fără alt sentiment decât respectul pentru caracterul şi poziţia lui, se văita mereu, deşi discret, căindu-şi soarta crudă ce-o legase de un bărbat pe care nu îl iubea.
— … N-am precupeţit nicio cheltuială cu trusoul ei, au fost următoarele cuvinte pe care le prinse Margaret. Are toate şalurile şi eşarfele minunate de caşmir pe care mi le-a dăruit generalul, dar pe care n-am să le mai port niciodată.
— E o fată cu noroc, se auzi un alt glas şi Margaret îşi dădu seama că era doamna Gibson, o cucoană îndoit interesată de conversaţie, întrucât una din fiicele ei abia se măritase, în urmă cu câteva săptămâni. Helen a ţinut grozav să aibă un şal de caşmir, dar când am aflat cât de mult costă am fost nevoită s-o refuz. O să moară de necaz când o să afle că Edith are şaluri de caşmir. Din care sunt?
Din Delhi? Cele cu borduri mici şi adorabile?
Margaret auzi din nou glasul mătuşii ei, dar de astădată de parcă
şi-ar fi înălţat trupul în scaun, privind spre salonaşul întunecos din fund.
— Edith! Edith! strigă ea; şi apoi se rezemă iarăşi, istovită de efort.
5
Margaret se duse într-acolo.
— Edith a adormit, mătuşă. Aveţi nevoie de ceva?
Toate cucoanele exclamară „Biata copilă!” când auziră dezolanta informaţie; iar căţeluşa minusculă din braţele doamnei Shaw începu să latre, aţâţată parcă de mila cucoanelor.
— Taci, Tiny! obrăznicuţă ce eşti! Ai s-o trezeşti pe stăpâna ta.
Vroiam doar s-o rog pe Edith să-i spună lui Newton să vină jos cu şalurile; ai vrea să te duci tu, dragă Margaret?
