— Şi chiar dacă rămâi sau nu, o să vrea să cumpere barca soţului tău. Şi-o să vrea să
pescuiască pe teritoriul lui.
— Bine.
— Rhonda, ar trebui să păstrezi şi barca, şi teritoriul pentru băieţi.
— Nu prea văd cum aş putea face asta, senatorule.
— Sincer vorbind, Rhonda, nici eu.
— Ştii, senatorule, băieţii sunt încă mici. Sunt prea mici ca să devină pescari.
— Ştiu, ştiu. Nici eu nu văd cum ţi-ai putea permite să păstrezi barca. O să ai nevoie de bani, şi dacă oamenii vor vrea s-o cumpere, va trebui să le-o vinzi. N-o poţi lăsa pur şi simplu pe ţărm aşteptând să-ţi crească băieţii. Şi nici nu poţi ieşi în larg în fiecare zi să alungi oamenii de pe teritoriul de pescuit al familiei tale.
— Aşa e, senatorule.
— Şi nici nu văd cum te-ar lăsa oamenii să păstrezi barca sau teritoriul de pescuit.
Ştii ce-o să-ţi spună, Rhonda? Vezi tu, o să-ţi spună că vor să pescuiască acolo numai câţiva ani, ca să nu se irosească teritoriul. Numai până când băieţii cresc destul de mari să preia lucrul. Dar aşteptaţi voi mult şi bine, băieţi, să vă luaţi teritoriul înapoi! N-o să-l mai vedeţi niciodată!
Doamna Pommeroy asculta toate acestea cu indiferenţă.
— Timothy, strigă senatorul Simon întorcând capul către camera de zi, vrei să
pescuieşti? Chester, vrei să pescuieşti? Băieţi, vreţi să deveniţi pescari de homari când o să creşteţi mari?
— Senatorule, i-ai trimis afară pe băieţi, spuse doamna Pommeroy. Nu te pot auzi.
— Aşa e, aşa e. Dar vor să se facă pescari?
— Bineînţeles că vor să se facă pescari, senatorule, spuse doamna Pommeroy. Ce altceva ar putea face?
— Armata.
— Toată viaţa? Cine stă toată viaţa în armată, senatorule? O să vrea să se întoarcă
pe insulă ca să pescuiască, aşa cum fac toţi bărbaţii.
— Şapte băieţi.
Senatorul Simon îşi privi mâinile.
— Oamenii se vor întreba dac-o să fie destui homari ca încă şapte bărbaţi să-şi câştige traiul. Câţi ani are Conway?
Doamna Pommeroy îi răspunse senatorului că are 12 ani.
— A, îţi vor lua totul, cu siguranţă îţi vor lua totul. E păcat, mare păcat. Vor lua teritoriul de pescuit al familiei Pommeroy şi-l vor împărţi între ei. Vor cumpăra barca şi echipamentul soţului tău pe nimic, şi toţi banii vor dispărea într-un an cât ai să-ţi hrăneşti băieţii. Vor lua teritoriul de pescuit al soţului tău, şi băieţii tăi vor avea mult
de luptat ca să-l câştige înapoi. Mare păcat. Şi pun pariu că tatăl lui Ruthie va avea cel mai mult de profitat din asta. El şi lacomul de frate-miu. Lacomul Numărul Unu şi Lacomul Numărul Doi.
Sub masă, Ruth Thomas se încruntă umilită. Faţa i se înfierbântase. Nu înţelegea chiar toată conversaţia, dar dintr-odată se simţi profund ruşinată de tatăl ei şi de ea însăşi.
— Păcat, spuse senatorul. Ţi-aş spune să lupţi, Rhonda, dar sincer vorbind nu prea ştiu cum ai putea să faci asta. Nu singură. Băieţii tăi sunt prea mici ca să intre într-o luptă pentru orice fel de teritoriu.
— Nu vreau ca băieţii mei să se lupte pentru nimic, senatorule.
— Atunci ar fi bine să-i înveţi o altă meserie, Rhonda. Ar fi bine să-i înveţi o altă
meserie.
Cei doi adulţi şezură tăcuţi o vreme. Ruth îşi încetini respiraţia. Apoi doamna Pommeroy spuse:
— Nu era un pescar foarte bun, senatorule.
— Mai bine murea peste şase ani, când băieţii ar fi fost pregătiţi. Asta ar fi trebuit să
facă.
— Senatorule!
— Sau poate n-ar fi schimbat nimic. Sincer, nu văd sub nici o formă cum s-ar fi putut rezolva totul. M-am gândit la asta, Rhonda, încă din capul locului, de când i-ai născut pe băieţi. Am tot încercat să-mi dau seama cum s-ar putea rezolva până la urmă, şi n-am văzut nimic bun. Chiar dacă soţul tău ar fi trăit, cred că băieţii s-ar fi luptat între ei. Nu sunt destui homari ca să ajungă pentru toată lumea; ăsta-i adevărul.
Păcat de nişte băieţi aşa de buni şi puternici. Desigur, e mai uşor cu fetele. Ele pot să
plece de pe insulă şi să se mărite. Ar fi trebuit să faci fete, Rhonda! Ar fi trebuit să te închidem într-un staul până începeai să faci copile.
Copchile!
