— Glumeşti? Pommeroy n-a lăsat nimic. Nu e nici un ban în familia aia blestemată.
Nici un ban pentru o amărâtă de înmormântare, pot să te asigur. Nici un ban pentru sicriu. Nici un ban ca să cumpere un os, să şi-l bage în fund să-i care câinii cadavrul de-aici.
— Ce interesant, spuse cu totul impasibil tatăl lui Ruth. Nu cunosc tradiţia asta.
Atunci Angus Addams fu cel care începu să râdă şi-i spuse tatălui lui Ruth că e groaznic.
— Eu sunt groaznic? spuse Stan Thomas. Eu sunt groaznic? Tu eşti cel groaznic.
Ceva din asta îi făcu pe amândoi să râdă. Tatăl lui Ruth şi Angus Addams, care erau prieteni foarte buni, îşi spuseră unul altuia că sunt groznici cât fu seara de lungă.
Groaznic! Groaznic! Ca şi cum ar fi fost ceva reconfortant. Îşi spuneau unul altuia groaznic, putred, mortal.
Stătură treji târziu în noapte, şi Ruth rămase cu ei până când începu să plângă de cât se chinuia să rămână trează. Fusese o săptămână lungă şi ea avea doar nouă ani.
Era un copil puternic, dar văzuse o înmormântare, ascultase conversaţii pe care nu le înţelegea, şi acum era trecut de miezul nopţii şi se simţea extenuată.
— Hei, spuse Angus. Ruthie? Ruthie? Nu plânge! Ce-i? Am crezut că suntem prieteni, Ruthie.
Tatăl lui Ruth o compătimi:
— Sărăcuţa.
O luă în braţe. Ea voia să se oprească din plâns, dar nu reuşea. Nu suporta să
plângă în faţa cuiva. Totuşi continuă să plângă până când taică-său o trimise în sufragerie după pachetul de cărţi şi-o lăsă să stea în braţele lui şi să le amestece, un joc pe care obişnuiau să-l joace când era mică. Acum era prea mare să-i mai stea în braţe şi să amestece cărţile, dar era o mângâiere.
— Hai, Ruthie, spuse Angus, zâmbeşte-ne un pic.
Ruthie încercă să-i facă pe plac, dar zâmbetul nu ieşi destul de convingător. Angus îi rugă pe Ruth şi pe tatăl ei să-i spună cel mai bun banc pe care-l ştiau, cel care-i plăcea lui atât de tare. Şi ei l-au spus.
— Tăticule, tăticule, spuse Ruth cu o voce prefăcută de copil mic. De ce toţi ceilalţi copii merg la şcoală şi eu trebuie să stau acasă?
— Taci şi fă cărţile, puştoaico, mârâi tatăl ei.
Angus începu să râdă în hohote.
— Asta-i groaznic! spuse el. Sunteţi amândoi groaznici.
2
Se pare că, după ce-şi dă seama că este captiv, ceea ce se întâmplă foarte repede, homarul îşi pierde orice poftă pentru momeală şi-şi petrece timpul învârtindu-se în capcană, căutând un mod de evadare.
Pescuitul homarilor în Maine
John N. Cobb, agent al Comisiei
pentru Pescuit din Statele Unite
1899
Trecură nouă ani.
Ruth Thomas ajunse la adolescenţă şi fu trimisă la o şcoală privată pentru fete, undeva departe, în Delaware. Era o elevă bună, dar nu eminentă, cum ar fi trebuit să
fie cineva cu mintea ei. Muncea atât cât era nevoie ca să obţină note onorabile, dar nici un pic mai mult. Ura faptul că fusese trimisă departe la şcoală, deşi era limpede că
trebuia făcut ceva pentru ea. La acea vreme, în 1970, insula Fort Niles putea oferi educaţie copiilor doar până la vârsta de treisprezece ani. Pentru cei mai mulţi băieţi (adică viitori pescari de homari) era suficient. Pentru ceilalţi – fete şi băieţi inteligenţi şi cu ambiţii mai mari – trebuiau făcute aranjamente speciale. În general, asta însemna că
erau trimişi pe continent să locuiască la familiile din Rockland şi să frecventeze şcoala publică de acolo. Se întorceau pe insulă numai în vacanţele mai lungi sau vara. Taţii lor îi verificau când mergeau în Rockland ca să-şi vândă captura de homari.
Acesta era sistemul pe care l-ar fi preferat şi Ruth Thomas. Era normal să meargă la liceul din Rockland şi se aştepta la asta. Dar pentru Ruth fusese făcută o excepţie. Una costisitoare. I se aranjase o educaţie privată, departe de casă. Ideea mamei lui Ruth, care locuia acum în Concord, New Hampshire, era să-şi expună fiica şi la altceva în afară de pescarii de homari, alcoolism, ignoranţă şi vreme rece. Tatăl lui Ruth, deprimat şi tăcut, îşi dădu permisiunea, aşa că Ruth nu avu de ales. Merse la şcoală, nu fără să protesteze. Citi cărţile, învăţă calculele, îşi ignoră colegele şi, în cele din urmă, termină şcoala. În fiecare vară se întorcea pe insulă. Mama ei îi sugera alte activităţi pe timpul verii: să meargă în tabără, să călătorească sau să găsească o meserie interesantă, dar Ruth refuza fără să lase loc de negocieri.
Ruth Thomas credea cu putere că locul ei este pe insula Fort Niles şi nicăieri altundeva. Asta era şi poziţia pe care-o afişa faţă de maică-sa: se simţea într-adevăr fericită pe Fort Niles; Fort Niles era sufletul ei, îl avea în sânge; şi singurii care-o înţelegeau erau locuitorii insulei. Trebuie spus că nimic din toate astea nu era cu totul adevărat.
În principiu, era important pentru Ruth să se simtă fericită pe Fort Niles, cu toate că
în cea mai mare parte a timpului se plictisea aici. Insula îi lipsea când era departe, dar când se întorcea simţea imediat că n-are nimic de făcut. Îşi luase obiceiul ca, atunci când ajungea acasă, să iasă la o plimbare lungă pe ţărm („m-am gândit la asta tot anul!“ spunea ea), dar plimbarea dura numai câteva ceasuri. La ce se gândea oare în timpul acestei plimbări? Nu la mare lucru. Uite un pescăruş; uite o focă; încă un pescăruş. Peisajul îi era la fel de cunoscut ca tavanul dormitorului. Lua cu ea tot soiul
de cărţi, spunând că-i place să citească ascultând valurile, dar tristul adevăr era că Fort Niles oferea locuri mai bune de citit decât pietrele reci şi ude acoperite cu crustacee.
Când Ruth nu se afla pe Fort Niles, insula căpăta caracteristicile unui paradis îndepărtat, dar când se întorcea acolo găsea insula căreia-i spunea „acasă“ rece, umedă, vântoasă şi lipsită de orice confort.
Cu toate astea, de fiecare dată când era pe Fort Niles Ruth îi scria mamei sale scrisori, spunându-i: „În sfârşit, pot să respir din nou!“
Mai mult decât orice, pasiunea lui Ruth pentru Fort Niles era o formă de protest.
Era modul în care opunea rezistenţă celor care-o trimiseseră departe, aşa-zicând, spre binele ei. Ruth ar fi vrut să hotărască singură ce era spre binele ei. Era convinsă că se cunoştea cel mai bine şi că, lăsată în pace, ar fi făcut alegeri mai corecte. Cu siguranţă
