n-ar fi ales să fie trimisă la o şcoală privată de elită, la sute de mile depărtare, unde fetele erau în primul rând preocupate de îngrijirea tenului şi a cailor. Lui Ruth nu-i trebuiau cai, nu, mulţumesc. Nu era genul acela de fată. Era mai aspră. Ei îi plăceau bărcile, sau cel puţin asta spunea. Îi plăcea insula Fort Niles. Îi plăcea pescuitul.
Adevărul e că Ruth petrecuse o vreme lucrând cu taică-său pe barca lui de pescuit, şi experienţa nu fusese niciodată deosebit de plăcută. Era destul de puternică pentru munca asta, dar monotonia o omora. Să lucrezi ca ajutor pe punte însemna să stai la pupă, să scoţi capcanele din apă, să culegi homarii, să pui momeala în capcane şi să le arunci înapoi în apă, şi apoi să scoţi din apă şi mai multe capcane. Şi din nou capcane şi iarăşi capcane. Însemna să te trezeşti înainte de răsăritul soarelui, să mănânci sendvişuri la micul dejun şi la prânz, să vezi de fiecare dată acelaşi peisaj, în fiecare zi, şi să te aventurezi rareori mai departe de două mile de ţărm. Însemna ca Ruth să
petreacă ore întregi singură cu tatăl ei pe o barcă mică, unde cei doi nu păreau niciodată să se înţeleagă.
Aveau multe motive de ceartă. Şi stupide. Tatăl lui Ruth obişnuia să-şi mănânce sendvişul şi să arunce punga în care-l ţinuse direct în ocean, şi asta o înnebunea pe Ruth. După aceea îşi arunca şi cutia de suc. Ea ţipa la taică-său din pricina asta, iar el se îmbufna şi rămânea tăcut şi încordat toată ziua. Sau se sătura de atitudinea ei şi-şi petrecea toată călătoria certând-o şi făcându-i observaţii. Nu lucra destul de repede; nu mânuia homarii cu destulă grijă; într-o bună zi avea să calce pe o funie şi, dacă nu era atentă, avea să fie trasă peste bord şi să se înece. Lucruri de felul ăsta.
Într-una din primele lor călătorii, Ruth îşi avertiză tatăl despre un butoi care plutea la „babord“. Iar el îi râse în nas.
— Babord? spuse el. Ruth, aici nu suntem în marină. Nu trebuie să te gândeşti la babord şi tribord. Trebuie doar să ai grijă să nu mă încurci.
Ruth părea că-l calcă pe nervi chiar şi atunci când nu-şi propunea asta, deşi câteodată o făcea dinadins, numai ca să-şi mai omoare timpul. Într-o zi umedă de vară,
de exemplu, scoaseră plase după plase, dar nu găsiră nici un homar. Tatăl lui Ruth devenea din ce în ce mai agitat. Nu prindea decât alge, crabi şi arici de mare. Opt sau nouă plase mai târziu, Ruth scoase dintr-o capcană un mascul homar de dimensiuni impresionante.
— Tată, ce-i asta? întrebă ea pe un ton inocent, ţinând homarul ridicat. N-am mai văzut niciodată aşa ceva. Poate-ar trebui să-l luăm cu noi în oraş să-l vindem cuiva.
— Nu-i deloc amuzant, spuse tatăl ei, cu toate că Ruth credea că făcuse o glumă
bună.
Barca era îngrozitoare. Chiar şi pe timp de vară era frig. Când era vreme rea, puntea bărcii sărea şi pocnea, iar pe Ruth o dureau picioarele de la efortul făcut ca să-şi menţină echilibrul. Barca era mică şi abia dacă avea acoperiş. Trebuia să urineze într-o găleată şi apoi să arunce conţinutul peste bord. Mâinile îi erau tot timpul îngheţate, iar taică-său începea să ţipe la ea dacă lua o pauză să şi le încălzească lângă ţeava fierbinte de evacuare. El nu lucra niciodată cu mănuşi, nici măcar în decembrie. Ea de ce nu putea să îndure frigul în mijlocul lui iulie?
Cu toate astea, când mama lui Ruth o întreba ce vrea să facă pe timpul verii, Ruth răspundea invariabil că dorea să lucreze pe barca de homari.
— Vreau să lucrez cu tata, spunea Ruth. Sunt cu adevărat fericită numai pe mare.
Cât despre relaţia ei cu ceilalţi oameni de pe insulă, se poate să nu fi fost atât de bine înţeleasă de ei cum îi spunea maică-sii. O iubea pe doamna Pommeroy. Îi iubea pe fraţii Addams, şi ei o iubeau pe ea. Dar pentru că petrecea mult timp în Delaware, la şcoală, mai toţi ceilalţi au uitat-o sau, mai grav, au renegat-o. Nu mai era ca ei.
Adevărul e că din capul locului nu fusese ca ei. Fusese un copil închis în sine, nu ca băieţii Pommeroy, de exemplu, care ţipau şi se băteau şi aşa puteau fi perfect înţeleşi de toată lumea. Şi acum, că Ruth îşi petrecea cea mai mare parte a timpului undeva, foarte departe, vorbea diferit. Citea o groază de cărţi. Şi pentru mulţi dintre vecinii ei părea îngâmfată.
Ruth termină şcoala la sfârşitul lui mai 1976. N-avea alt plan pentru viitor decât să
se întoarcă pe Fort Niles, unde, lucru atât de evident, îi era locul. Nu ridică un deget ca să meargă la facultate. Nici măcar nu studiase broşurile de la universităţi împrăştiate prin şcoala ei, nu luă în considerare sfaturile date de profesori şi nici nu ţinu cont de sugestiile timide ale maică-sii.
În mai 1976, Ruth Thomas împlini optsprezece ani. Avea un metru şi şaizeci şi şapte de centimetri. Părul strălucitor şi aproape negru îi ajungea până la umeri; îl purta în fiecare zi strâns într-o coadă simplă. Era aşa de gros, că-l putea folosi în loc de aţă, să
coasă cu el nasturi la haină. Avea faţa rotundă şi ochii depărtaţi unul de altul, un nas inofensiv şi gene frumoase şi lungi. Pielea îi era mai închisă la culoare decât a oricui altcuiva de pe Fort Niles, şi când o prindea soarele devenea netedă şi cafenie. Era
musculoasă şi un pic cam plinuţă pentru înălţimea ei. Avea fundul mai mare decât ar fi vrut, dar nu prea făcea caz de asta, pentru că ultimul lucru pe care-l dorea era să fie ca una dintre fetele acelea de la şcoala din Delaware care erau oribile şi enervante şi se plângeau mereu de corpurile lor. Dormea mult. Era independentă. Era sarcastică.
Când Ruth se întoarse pe Fort Niles la sarcastica, independenta vârstă de optsprezece ani, a făcut-o cu barca tatălui ei. El o luă de la autogară cu vechea lui camionetă pe care-o ţinea parcată lângă feribot şi-o folosea pentru afaceri şi cumpărături ori de câte ori venea în oraş, ceea ce se întâmpla cam o dată la două
săptămâni. O luă pe Ruth, acceptă un sărut puţin cam ironic din partea ei şi-o anunţă
imediat că avea s-o lase la magazin să cumpere provizii cât timp el o să aibă o afurisită
de discuţie cu afurisitul de angrosist, nenorocitul naibii. („ştii de ce-avem nevoie acolo“, spuse el. „Numai să nu cheltui mai mult de 50 de dolari.“) Apoi îi povesti lui Ruth motivul pentru care nenorocitul de angrosist era un mizerabil, poveste pe care ea o mai auzise şi-o cunoştea până în cel mai mic amănunt. Se retrase pur şi simplu din conversaţie şi se gândi cât de ciudat era că tatăl ei, care n-o mai văzuse de câteva luni, nu se gândise s-o întrebe nimic, nici măcar despre ceremonia de absolvire. Nu că i-ar fi păsat. Dar era ciudat.
Călătoria cu barca până la Fort Niles dură mai bine de patru ore, timp în care Ruth şi tatăl ei nu vorbiră mult, pentru că nu se prea auzeau din cauza zgomotului şi pentru că ea trebuia să se plimbe de colo-colo pe punte să se asigure ca nu cumva lăzile de cumpărături să se răstoarne şi să se ude. Se gândi la planurile ei pentru acea vară.
N-avea nici unul. În timp ce încărcau barca, taică-său o informă că angajase un ajutor pe timpul verii – dintre toţi oamenii, îl găsise tocmai pe Robin Pommeroy. Tatăl lui Ruth n-avea de lucru pentru fiică-sa. Deşi s-a plâns tatălui ei că fusese lăsată pe dinafară, în secret era mulţumită că nu trebuia să mai lucreze pentru el. Ar fi lucrat ca ajutor numai din principiu, dacă el ar fi rugat-o, dar s-ar fi simţit mizerabil acolo, în larg. Aşa că era o uşurare. Cu toate astea, însemna că n-are cu ce-şi omorî timpul. Şi chiar dacă ar fi vrut foarte, foarte tare să-şi găsească de lucru, ceea ce nu prea era cazul, n-avea destulă încredere în priceperea ei ca ajutor pe punte ca să abordeze şi alţi pescari. Pe lângă asta, după cum tot tatăl ei îi spusese, toţi pescarii de pe Fort Niles aveau deja ajutor. Toate parteneriatele fuseseră negociate. Cu săptămâni întregi înainte ca Ruth să se întoarcă, fiecare pescar bătrân de pe Fort Niles îşi găsise un tânăr pentru munca grea din spatele bărcii.
— Poate reuşeşti să iei locul cuiva care e concediat sau se îmbolnăveşte, strigă
deodată taică-său, pe la jumătatea călătoriei către Fort Niles.
— Da, poate-aşa o să fac, îi răspunse Ruth, ţipând la rândul ei.
Deja se gândea la cele trei luni ce-aveau să vină şi – pe cine încerca să păcălească? –
la tot restul vieţii, care acum n-avea nici un sens. „Doamne, Dumnezeule!“ îşi spuse ea.
Stătea pe o cutie cu conserve, în spatele bărcii, cu faţa către mare, şi privea în larg.
Rockland dispăruse de mult de la orizont în acea zi ceţoasă, şi toate celelalte insule, locuite sau nu, păreau – în timp ce treceau atât de lent şi de zgomotos pe lângă ele –
mici, maronii şi umede ca nişte grămezi de rahat. Sau cel puţin aşa socotea Ruth. Se întreba dacă o să-şi poată găsi altceva de lucru pe Fort Niles, cu toate că ideea unei meserii pe Fort Niles care n-avea de-a face cu homarii era ca un fel de glumă. „Ha-ha.“
„Cum naiba o să-mi petrec timpul?“ gândi Ruth. În timp ce barca pufăia şi sălta prin golful rece din Atlantic, Ruth simţi cum înăuntrul ei prindea formă o oribilă şi familiară plictiseală. Din câte-şi dădea seama, pentru ea nu era nimic făcut, şi ştia exact ce înseamnă acest lucru. Nimic de făcut însemna să piardă timpul laolaltă cu ceilalţi locuitori ai insulei care n-aveau nimic de făcut. Ruth îşi închipuia deja întregul tablou.
Avea să-şi petreacă toată vara pierzând vremea cu doamna Pommeroy şi cu senatorul Simon Addams. Putea vedea totul foarte clar. Nu era chiar aşa de rău, îşi spunea ea.
Doamna Pommeroy şi senatorul Simon erau prietenii ei; îi erau dragi. Aveau multe de vorbit. Urmau s-o întrebe totul despre ceremonia de absolvire. N-avea să fie chiar atât de plictisitor.
Dar sentimentul nefiresc şi neplăcut al plictiselii care se apropia rămase în stomacul lui Ruth ca răul de mare. În cele din urmă îşi alungă plictiseala – gata! – compunând în gând o scrisoare către maică-sa. O va scrie în acea seară în dormitor. Scrisoarea va începe aşa: „Dragă mamă, Imediat ce-am pus piciorul pe Fort Niles, toată tensiunea a dispărut din corpul meu şi pentru prima dată după luni şi luni am reuşit să respir adânc. Aerul mirosea a speranţă!“
Exact asta îi va spune. Ruth hotărî acest lucru pe barca de homari a tatălui ei, cu exact două ore înainte ca Fort Niles să apară la orizont. Îşi petrecu restul călătoriei compunând în minte o scrisoare cât se poate de poetică. Acest exerciţiu o înveseli considerabil.
