spună. „A fost un cadou de ziua mea.“) şi deseori îşi frământa mâinile mari şi moi.
Avea un corp puternic, dar suferea de severe atacuri de panică; spunea despre el că e un un campion fricos. Deseori arăta ca şi cum s-ar fi temut să nu apară cineva de după
colţ şi să-l lovească. Era exact opusul lui Ruth Thomas, care părea gata să lovească pe oricine apărea de după colţ.
Câteodată, când Ruth stătea pe plajă uitându-se la imensul senator Simon şi la micuţul Webster Pommeroy, se întreba cum de se încurcase cu oamenii aceia slabi şi ciudaţi. Cum îi deveniseră buni prieteni? Ce-ar fi gândit fetele din Delaware dac-ar fi ştiut de acest mic grup? Se convingea singură că nu-i era ruşine cu senatorul şi cu Webster. În faţa cui ar fi trebuit să-i fie ruşine, acolo, departe, pe insula Fort Niles? Dar cei doi erau într-adevăr ciudaţi, şi orice om care nu era de pe insulă şi care ar fi aruncat o privire la acel trio ar fi considerat-o şi pe Ruth ciudată.
Totuşi, trebuia să recunoască, era fascinant să-l priveşti pe Webster târându-se prin nămol, căutând un colţ de elefant. Ruth nu credea câtuşi de puţin că Webster o să-l găsească, dar era distractiv să-l priveşti la muncă. Era într-adevăr ceva care merita văzut.
— E periculos ce face Webster acolo, îi spunea senatorul lui Ruth în timp ce-l priveau pe Webster adâncindu-se din ce în ce mai mult în nămol.
Era într-adevăr periculos, dar senatorul n-avea nici o intenţie să intervină, nici când Webster se scufunda în cea mai adâncă, cea mai instabilă şi cea mai încleştată mlaştină, cu mâinile adâncite în nămol, pipăind mâlul în căutarea obiectelor. Senatorul avea emoţii, şi Ruth avea emoţii, dar Webster se mişca stoic, fără frică. De fapt numai în asemenea momente corpul său tremurând putea sta cu adevărat nemişcat. În nămol, Webster era calm. Nu-i era niciodată frică. Câteodată părea că se scufundă. Se oprea din căutat, iar senatorul şi Ruth Thomas îl vedeau afundându-se încet. Era groaznic.
Câteodată ai fi zis că sunt gata să-l piardă.
— Ar trebui să mergem după el? sugera sfios senatorul.
— Nu în capcana aia nenorocită, spunea Ruth. Nu eu.
(Pe la vârsta de optsprezece ani, Ruth ajunsese să aibă o gură cam spurcată. Tatăl ei comenta adeseori: „Nu ştiu de unde dracu’ ai luat gura asta spurcată a ta“, spunea el, iar ea îi răspundea: „Ei, ăsta da mister.“)
— Eşti sigură că se descurcă? întreba senatorul.
— Nu, răspundea Ruth, cred că e posibil să se ducă la fund. Dar eu nu mă duc după
el, şi nici tu nu te duci. Nu în capcana aia nenorocită.
Nu, nu ea. Nu acolo, unde homari şi scoici şi midii şi viermi de mare creşteau uitaţi de Dumnezeu, şi unde numai Hristos ştie ce se mai învârtea. Când scoţienii veniseră
pentru prima dată pe Fort Niles, se aplecaseră de pe stânci în aceleaşi mlaştini şi scoseseră de acolo cu cârligele homari vii de mărimea unui om. Scriseseră despre asta în jurnalele lor; mărturii despre homari monstruoşi, hidoşi de un metru jumătate. Erau specii de homari la fel de vechi ca aligatorii şi care, acoperiţi de nămol şi nemişcaţi de secole în ascunzişul lor, atinseseră dimensiuni înfricoşătoare. Chiar Webster, căutând orbeşte cu mâinile goale, descoperi în acel nămol câţiva cleşti pietrificaţi de homar, mari cât mănuşile de baseball. Mai scoase la suprafaţă moluşte cât pepenii, arici de mare, rechini mici şi peşti morţi. Ruth Thomas n-avea de gând să intre acolo. Sub nici o formă.
Aşa că senatorul şi Ruth erau nevoiţi să stea să-l privească pe Webster scufundându-se. Ce puteau face? Nimic. Şedeau tăcuţi. Câteodată un pescăruş le zbura pe deasupra capetelor. Alteori nu era nici un fel de mişcare. Priveau şi aşteptau şi, din când în când, simţeau frica năvălindu-le în inimi. Dar Webster nu se panica niciodată
în nămol. Stătea cufundat până la brâu şi aştepta. Părea că aşteaptă ceva necunoscut pe care, în cele din urmă, avea să-l găsească. Sau poate acel ceva avea să-l găsească pe el.
Apoi Webster începea să se mişte prin nămolul alunecos.
Lui Ruth nu-i era limpede cum făcea el asta. De pe plajă părea că o şină fusese ridicată de dedesubt ca să sprijine picioarele goale ale lui Webster, iar el stătea acum în siguranţă pe această şină, care-l ducea încet şi lin departe de locurile periculoase. De pe plajă părea de fiecare dată că cineva îl salvează încet şi sigur pe Webster.
De ce nu rămânea niciodată blocat? De ce nu se tăia niciodată în crustacee, sticle, homari, bucăţi de fier sau pietre? Toate pericolele ascunse în nămol păreau că se dau politicoase la o parte ca să-i facă loc lui Webster Pommeroy. Desigur, nu era tot timpul în pericol. Câteodată pierdea vremea în mlaştinile puţin adânci de lângă ţărm, în nămolul care-i ajungea până la glezne, holbându-se lipsit de expresie la mâlul din jurul lui. Asta putea fi plictisitor. Şi când devenea prea plictisitor, senatorul Simon şi Ruth, aşezaţi pe pietre, începeau să vorbească unul cu altul. De cele mai multe ori vorbeau despre hărţi, descoperiri, naufragii, comori ascunse, subiectele preferate de conversaţie ale senatorului. Mai ales despre naufragii.
Într-o după-amiază, Ruth îi spuse senatorului că s-ar putea să încerce să-şi găsească
de lucru pe o barcă de pescuit. Nu era cu totul adevărat, deşi exact asta-i spusese şi maică-sii în scrisoarea lungă trimisă cu o zi înainte. Ruth voia să lucreze pe o barcă de pescuit, dar nu era vorba de o dorinţă reală. Îi menţionă şi senatorului ideea numai pentru că-i plăcea cum sună.
— M-am tot gândit, spuse ea, să-mi găsesc de lucru pe o barcă de pescuit homari.
Deodată, senatorul deveni iritat. Detesta s-o audă pe Ruth spunând că vrea să pună
piciorul pe vreo barcă. Îi fusese destul de frică într-o zi când ea plecase cu taică-său la Rockland. Senatorul fusese supărat tot timpul cât Ruth lucrase cu tatăl ei. În fecare zi îşi imagina c-o să cadă peste bord şi o să se înece sau că barca o să se scufunde, sau că
era o furtună cumplită care avea s-o ducă în larg. Aşa că, atunci când Ruth pomeni această idee, senatorul spuse că el n-o să rişte s-o piardă pe mare. Spunea c-o să-i interzică hotărât să lucreze pe o barcă de pescuit homari.
— Vrei să mori? întreba el. Vrei să te îneci?
— Nu, vreau să câştig nişte bani.
— În nici un caz. În nici un caz. Locul tău nu e pe barcă. Dacă ai nevoie de bani, îţi dau eu bani.
— Nu e un mod prea cinstit de a-ţi câştiga existenţa.
— De ce vrei să munceşti pe o barcă? Cu capul tău? Bărcile sunt pentru idioţi ca băieţii Pommeroy. Ar trebui să laşi asta în seama lor. Ştii ce-ar trebui să faci? Du-te pe continent şi rămâi acolo. Du-te să locuieşti în Nebraska. Asta aş face eu. Du-te cât mai departe de ocean.
— Dacă pescuitul de homari e destul de bun pentru băieţii Pommeroy, e destul de bun şi pentru mine, spuse Ruth.
Nu credea asta, dar aşa părea că are principii.
— O, Doamne, Ruth.
— Întotdeauna i-ai încurajat pe băieţii Pommeroy să devină marinari, senatorule.
Tot timpul ai încercat să le obţii locuri de muncă legate de pescuit. Tot timpul le spui c-ar trebui să devină exploratori. Nu înţeleg de ce nu mă încurajezi şi pe mine din când în când.
— Dar te încurajez.
— Nu ca să mă fac pescar.
— Ruth, dacă te faci pescar mă omor. O să mă omor în fiecare zi.
