Îţi promit.
— Odată ce naufragiezi, spuse senatorul, vei fi salvată numai de noroc – dacă vei fi salvată. Şi aminteşte-ţi, Ruthie, cei mai mulţi supravieţuitori ai unui naufragiu sunt răniţi. Nu e ca şi cum ar sări peste bord să înoate puţin în marea calmă. Cei mai mulţi supravieţuitori ai naufragiilor au picioare rupte, tăieturi groaznice sau arsuri. Şi ce crezi că te omoară până la urmă?
Ruth ştia răspunsul.
— Expunerea la soare? greşi ea intenţionat, numai ca să menţină conversaţia.
— Nu.
— Rechinii?
— Nu. Lipsa apei. Setea.
— Serios? întrebă Ruth politicos.
Dar acum intervenise subiectul despre rechini şi senatorul făcu o pauză. În cele din urmă spuse:
— La tropice, rechinii vin direct în bărcile de salvare. Îşi apropie boturile de bărci, ca nişte câini care adulmecă pe ici, pe colo. Dar şi mai rele sunt baracudele. Să spunem că naufragiezi. Te ţii de o bucată de epavă. O baracudă vine şi-şi înfige dinţii în tine.
Poţi s-o smulgi de pe tine, Ruthie, dar capul îi rămâne acolo, prins de tine. Ca o ţestoasă, Ruthie. O baracudă se ţine de tine mult după ce-a murit. Aşa-i.
— Nu prea mă îngrijorează aici baracudele, senatorule. Şi cred că nici tu n-ar trebui să-ţi faci griji din cauza lor.
— Ei bine, dar de lufari ce spui? Nu trebuie să te afli la tropice pentru lufari, Ruthie.
Avem bancuri întregi de lufari chiar acolo.
Senatorul Simon Addams îşi flutură mâna arătând dincolo de mlaştini şi Webster, în largul Atlanticului.
— Şi lufarii vânează în grup, ca lupii. Şi pisicile-de-mare! Supravieţuitorii naufragiilor au povestit că pisici-de-mare uriaşe au venit exact sub barca lor şi au stat toată ziua acolo, dându-le târcoale. Obişnuiau să le numească peşti-pătură. Puteai găsi în larg pisici-de-mare mai mari decât micuţa ta barcă de salvare. Se unduiesc pe sub barcă, parc-ar fi o umbră a morţii.
— E o descriere foarte exactă, senatorule. Bine spus.
Senatorul întrebă:
— Ce fel de sendviş ai, Ruthie?
— Salată cu şuncă. Vrei jumătate?
— Nu, nu. Ai nevoie de el.
— Poţi să iei o gură.
— Cu ce e? Cu muştar?
— Senatorule, de ce nu iei o gură?
— Nu, nu. Ai nevoie de el. Să-ţi mai spun ceva. Oamenii îşi pierd minţile într-o barcă de salvare. Pierd noţiunea timpului. Pot sta în larg şi câte douăzeci de zile într-o barcă neacoperită. Apoi sunt salvaţi, dar descoperă uimiţi că nu mai pot merge.
Picioarele le putrezesc de la umezeală şi au infecţii deschise de la cât au stat în băltoace cu apă sărată; au răni din cauza naufragiului şi arsuri din cauza soarelui; şi sunt surprinşi, Ruthie, când îşi dau seama că nu pot merge. Niciodată nu înţeleg situaţia în care se află.
— Delir.
— Aşa e. Delir. Exact. Unii oameni din aceeaşi barcă de salvare suferă de ceea ce se numeşte „delir colectiv“. Să spunem că sunt doi oameni într-o barcă. Amândoi îşi pierd minţile în acelaşi fel. Unul din ei spune „Mă duc la crâşmă să beau o bere“ şi păşeşte afară din barcă şi se îneacă. Celălalt om spune „Vin şi eu cu tine, Ed“ şi calcă şi el lângă barcă şi se îneacă.
— Cu rechini care dau târcoale.
— Şi lufari. Şi uite, Ruthie, încă un exemplu de delir colectiv. Să spunem că sunt doi oameni într-o barcă de salvare. Când în cele din urmă sunt salvaţi, amândoi o să jure că a mai fost tot timpul şi un al treilea. O să spună „Unde e prietenul meu?“ şi salvatorii o să le explice „Prietenul tău e în pat lângă tine. E-n siguranţă“. Şi cei doi vor insista „Nu, unde-i celălalt prieten al meu? Unde-i celălalt om?“ Dar niciodată n-a fost un alt om. Ei n-o să creadă. Tot restul vieţii o să întrebe: „Unde-i celălalt om?“
Ruth Thomas îi dădu senatorului jumătate din sendviş, iar el îl mâncă repede.
— În Oceanul Arctic, bineînţeles, mor de frig, continuă el.
— Bineînţeles.
— Adorm. Oamenii care adorm în bărcile de salvare nu se mai trezesc niciodată.
— Bineînţeles că nu se mai trezesc.
În alte zile vorbeau despre cartografie. Senatorul era un mare admirator al lui Ptolemeu. Se lăuda cu Ptolemeu de parcă ar fi fost fiul lui înzestrat.
— Nimeni n-a modificat harta lui Ptolemeu până în 1511! spunea el mândru. Asta da perioadă. O mie trei sute de ani, omul ăsta a fost expertul! Nu-i rău, Ruth. Nu-i rău deloc.
Un alt subiect preferat al senatorului era naufragiul vaselor Victoria şi Camperdown, despre care discuta încontinuu. Nici nu avea nevoie de vreun pretext anume. De exemplu, într-o după-amiază de sâmbătă de la mijlocul lui iunie, Ruth îi povestea senatorului despre cât de mult urâse ceremonia de absolvire de la şcoala ei, şi senatorul spuse:
— Ruthie, aminteşte-ţi naufragiul vaselor Victoria şi Camperdown!
— Bine, încuviinţă Ruth. Dacă insişti.
