— Şi totuşi, ce s-ar întâmpla dac-aş vrea să mă fac pescar? Dac-aş vrea să mă fac marinar? Dac-aş vrea să mă înrolez în Paza de Coastă? Ce s-ar întâmpla dac-aş vrea să
devin explorator?
— Nu vrei să fii explorator.
— Aş putea să vreau să fiu explorator.
Ruth nu voia să devină explorator. Făcea pur şi simplu conversaţie. Ea şi senatorul
petreceau ore întregi vorbind nimicuri de acest fel. Zi de zi. Nici unul din ei nu dădea prea multă atenţie vorbăriei celuilalt. Senatorul Simon mângâie capul câinelui său şi spuse:
— Ştii ce zice Cookie? „Ce tot vorbeşte Ruth că vrea să fie explorator? Ruth nu vrea să fie explorator.“ Nu asta ai spus, Cookie? Nu-i aşa, Cookie?
— Cookie, nu te băga, răspunse Ruth.
O săptămână mai târziu, senatorul aduse din nou în discuţie subiectul, în timp ce-l priveau pe Webster scormonind prin mlaştini. Aşa vorbeau mereu, senatorul şi Ruth, în cercuri veşnice şi largi. De fapt, aveau o singură conversaţie, singura pe care o purtaseră de când Ruth avea zece ani. Se învârteau în cerc. Discutau iar şi iar despre aceleaşi lucruri, ca nişte şcolăriţe.
— Pentru Dumnezeu, la ce-ţi ajută experienţa pe o barcă de pescuit? întrebă
senatorul Simon. Nu eşti prizonieră pe insula asta, ca cei din familia Pommeroy. Ei sunt nişte proşti amărâţi. Nu ştiu decât să pescuiască.
Ruth uitase că-i spusese senatorului că vrea să-şi găsească de lucru pe o barcă de pescuit. Dar acum apăra ideea.
— O femeie poate să facă meseria asta la fel de bine ca oricine altcineva.
— Nu spun că o femeie n-ar putea-o face. Spun că nimeni n-ar trebui s-o facă. E o meserie groaznică. E o meserie pentru nemernici. Şi dacă toată lumea ar încerca să
devină pescar de homari, destul de curând toţi homarii ar dispărea.
— Sunt destui homari pentru toată lumea.
— Nu-i adevărat, Ruthie. Pentru Dumnezeu, cine ţi-a spus asta?
— Tata.
— Ei bine, pentru el sunt destui homari.
— Ce vrei să spui cu asta?
— El e Lacomul Numărul Doi. Tot timpul îşi ia partea.
— Nu-i spune aşa tatălui meu. Urăşte porecla asta.
Senatorul îşi mângâie câinele.
— Tatăl tău este Lacomul Numărul Doi. Fratele meu e Lacomul Numărul Unu.
Toată lumea ştie asta. Chiar şi Cookie aici de faţă ştie asta.
Ruth se uită spre mlaştină la Webster şi nu răspunse. După câteva minute, senatorul Simon spuse:
— Ştii, nu sunt bărci de salvare pe bărcile de pescuit homari. Nu eşti în siguranţă.
— De ce-ar fi bărci de salvare pe bărcile de pescuit homari? Din capul locului bărcile pentru homari nu sunt cu mult mai mari decât bărcile de salvare.
— Nu că o barcă de salvare ar putea într-adevăr să salveze pe cineva...
— Bineînţeles că o barcă de salvare poate salva pe cineva. Bărcile de salvare salvează tot timpul oameni, afirmă Ruth.
— Chiar şi într-o barcă de salvare, trebuie să speri că vei fi salvat repede. Dacă te găsesc plutind în barca ta de salvare în prima oră de la naufragiu, bineînţeles, eşti salvat...
— Cine vorbeşte de naufragii? întrebă Ruth, dar ştia foarte bine că senatorul anticipa mereu cu trei minute o discuţie despre naufragii. De ani de zile îi tot vorbea de naufragii.
Senatorul spuse:
— Dacă nu eşti salvat în prima oră, şansele scad văzând cu ochii. Şi rămân foarte puţine, Ruthie. Şi scad cu fiecare oră. După o zi întreagă pierdută pe mare într-o barcă
de salvare, poţi să presupui că nu vei fi niciodată salvat. Ce-ai face atunci?
— Aş vâsli.
— Ai vâsli. Ai vâsli dac-ai fi blocată pe o barcă de salvare şi soarele ar apune şi n-ar fi nici o posibilitate de salvare la orizont? Ai vâsli? Ăsta e planul tău?
— Cred c-ar trebui să-mi treacă ceva prin cap.
— Ce să-ţi treacă prin cap? Ce poate să-ţi treacă prin cap? Cum să vâsleşti până pe un alt continent?
— Doamne, senatorule. N-o să mă pierd niciodată pe mare într-o barcă de salvare.
