În acea vară senatorul Simon Addams avea şaptezeci şi trei de ani şi se ocupa de un proiect deosebit. Era un proiect ambiţios şi excentric. Avea să caute un colţ de elefant care, credea el, era îngropat în mlaştinile plajei Potter. Senatorul credea că pot fi chiar doi colţi îngropaţi acolo, cu toate că, spunea el, ar fi fost bucuros să găsească măcar unul.
Convingerea senatorului că un material aşa dur ca fildeşul nu avea cum să se fi deteriorat în 138 de ani de când stătea în apa mării îi dădea suficientă încredere ca să-şi vadă de căutările lui. Ştia că fildeşul trebuia să fie pe undeva. Poate că acei colţi se separaseră de schelet, sau unul de altul, dar în nici un caz n-aveau cum să se descompună. Erau fie îngropaţi în nisipul din largul mării, fie aduşi de valuri pe plajă.
Şi senatorul credea că era foarte posibil să-şi fi găsit drumul pe insula Fort Niles. Colţii rari de elefant ar fi putut fi aduşi de curent – aşa cum erau aduse de secole şi epavele –
chiar acolo, pe plaja Potter. De ce nu?
Colţii, credea senatorul, proveneau de la un elefant care fusese pasager pe un vapor cu aburi de 400 de tone, numit Clarice Monroe, un vas care se scufundase la sfârşitul lui octombrie 1838 chiar lângă Canalul Worthy. Fusese un mare eveniment la acea vreme. Ambarcaţiunea, prevăzută cu roţi laterale şi construită din lemn, luase foc imediat după miezul nopţii, în timpul unei furtuni de zăpadă. Se poate ca focul să fi fost provocat de un accident minor, cum ar fi o lampă răsturnată, dar vânturile furtunii l-au răspândit înainte de-a putea fi stins, iar puntea vasului a fost repede cuprinsă de flăcări.
Căpitanul de pe Clarice Monroe era un beţiv. Aproape sigur focul n-a fost vina lui, dar i-a distrus reputaţia. S-a panicat într-un mod ruşinos. Fără să trezească pasagerii sau echipajul, i-a ordonat marinarului de cart să coboare o singură barcă de salvare cu care au plecat el, soţia lui şi tânărul marinar. Căpitanul a lăsat vasul condamnat să ardă
cu tot cu pasageri şi încărcătură. Cei trei supravieţuitori s-au pierdut în furtună, au vâslit o zi întreagă, n-au mai putut să continue şi au plutit în derivă încă o zi. Când au fost salvaţi de un vas al marinei comerciale, căpitanul murise din cauza insolaţiei, soţia sa îşi pierduse degetele, picioarele şi urechile din cauza degerăturilor, iar tânărul marinar înnebunise cu totul.
Rămas fără căpitan, Clarice Monroe, încă în flăcări, se lovise de stâncile insulei Fort Niles şi se risipise în valuri. Nu a existat nici un supravieţuitor printre cei nouăzeci şi şapte de pasageri. Multe cadavre au plutit până s-au adunat grămadă în apa şi mâlul de pe plaja Potter, împreună cu bucăţi arse, rupte din vasul cu aburi. Oamenii de pe Fort Niles adunară cadavrele, le înveliră în pânză de sac şi le depozitară în gheţărie.
Unele cadavre au fost recunoscute de membrii familiilor care au venit toată luna octombrie cu feribotul pe Fort Niles, ca să-şi recupereze fraţii, soţiile, mamele şi copiii.
Cei mai puţin norocoşi, pe care nu i-a revendicat nimeni, au fost îngropaţi în cimitirul Fort Niles, sub o piatră mică de granit pe care scria, simplu, ÎNECAŢI.
Dar vasul cu aburi pierduse şi o altă încărcătură.
Clarice Monroe transportase, de la New Brunswick până la Boston, un mic circ format din mai multe elemente remarcabile: şase cai albi, câteva maimuţe, o cămilă, un urs dresat, nişte câini de spectacol, o colivie cu păsări exotice şi un elefant african.
După ce vasul s-a spart în bucăţi, caii de circ au încercat să înoate prin furtuna de zăpadă. Trei s-au înecat, iar ceilalţi trei au ajuns pe ţărmul insulei Fort Niles. Când vremea s-a mai îmbunătăţit a doua zi dimineaţă, toţi locuitorii insulei au venit să vadă
cele trei iepe albe magnifice călcând cu băgare de seamă printre bolovanii îngheţaţi.
Nici un alt animal nu a supravieţuit. Tânărul marinar de pe Clarice Monroe, găsit în barca de salvare împreună cu căpitanul mort şi cu soţia devastată a acestuia, a spus când a fost salvat, delirând din cauza expunerii la furtună – a insistat! –, că a văzut un
elefant sărind peste balustrada epavei în flăcări şi înotând puternic prin valuri, cu colţii şi trompa ridicate deasupra apei învolburate şi reci ca gheaţa. A jurat că a văzut elefantul înotând prin zăpada sărată în timp ce el însuşi vâslea îndepărtându-se de epavă. A văzut elefantul înotând întruna şi apoi, mugind o ultimă dată din trompa sa măreaţă, scufundându-se în valuri.
Aşa cum s-a spus, marinarul înnebunise deja în momentul când a fost salvat, dar unii îi credeau povestea. Senatorul Simon Addams o crezuse întotdeauna. Auzise povestea încă din copilărie şi fusese fascinat de ea. Senatorul încerca să găsească acum, 138 de ani mai târziu, în primavara anului 1976, tocmai colţii acelui elefant de circ.
Dorea să expună cel puţin unul din acei colţi la Muzeul de Istorie Naturală din Fort Niles. În 1976, Muzeul de Istorie Naturală din Fort Niles nu exista, dar senatorul se ocupa şi de asta. De ani de zile aduna obiecte şi specimene pentru muzeu, depozitându-le în subsolul casei sale. Lui îi aparţinea întreaga idee. Nu avea nici un sponsor, şi era singurul custode. Credea că un colţ de fildeş ar fi fost piesa centrală cea mai importantă a colecţiei sale.
Evident, senatorul nu putea să caute singur colţii de elefant. Era un bătrân viguros, dar nu putea scormoni prin mlaştini cât era ziua de lungă. Chiar de-ar fi fost mai tânăr, n-ar fi avut curajul să se bălăcească în amestecul diluat de apă de mare şi nămol mişcător care se întindea pe plaja Potter. Îi era mult prea frică de apă. Aşa că-şi luă un asistent, pe Webster Pommeroy.
Oricum, Webster Pommeroy, care în acea vară împlinise douăzeci şi trei de ani, n-avea nimic altceva de făcut. În fiecare zi senatorul şi Webster mergeau pe plajă şi căutau colţii de elefant. Era o treabă perfectă pentru Webster Pommeroy, fiindcă nu era capabil să facă nimic altceva. Felul său blând de a fi şi răul de mare îl împiedicau să
devină pescar de homari sau ajutor pe punte, dar problemele lui erau mai mari de-atât.
Ceva era în neregulă cu Webster Pommeroy. Toată lumea vedea asta. Ceva se întâmplase cu Webster în ziua în care văzuse cadavrul umflat şi fără ochi al tatălui său întins pe docul din Fort Niles. În momentul acela, ceva se rupsese în Webster Pommeroy, ceva se făcuse bucăţele. Se oprise din crescut, nu se mai dezvolta şi aproape că nu mai vorbea. Deveni o tragedie locală, agitat, nervos şi puternic zdruncinat. La douăzeci şi trei de ani, era la fel de mic şi de slab ca la paisprezece.
Părea să fi încremenit în corpul unui băieţandru. Părea să fie pentru totdeauna prizonier al momentului în care-şi recunoscuse tatăl mort.
Senatorul Simon Addams era sincer îngrijorat pentru soarta lui Webster Pommeroy.
Ar fi vrut să-l ajute. Băiatul îi rupea inima. Simţea că are nevoie de o vocaţie. Senatorul avu totuşi nevoie de câţiva ani buni ca să descopere valoarea lui Webster, pentru că
nu-i fusese imediat clar la ce era bun sau dacă era bun la ceva. Singura idee a senatorului a fost să-l implice pe tânăr în proiectul său pentru Muzeul de Istorie
Naturală.
La început, senatorul îl trimitea la casele învecinate de pe Fort Niles, ca să le ceară
să doneze pentru muzeu orice obiect vechi interesant, dar Webster, fiind timid, eşuase mizerabil în această misiune. Bătea la uşă, dar când vecinul deschidea stătea acolo cel mai adesea mut şi bătând din picior. Toate casnicele de prin partea locului au fost deranjate de comportamentul lui. Webster Pommeroy nu era făcut să ceară ceva, rămânea în prag şi părea gata să plângă.
Mai apoi senatorul încercă să-l antreneze pe Webster în construirea unui şopron în curtea din spate a casei Addams, unde să-şi depoziteze colecţia crescândă de obiecte pentru muzeu. Dar Webster, deşi meticulos, nu era un tâmplar înnăscut. Nu era nici puternic, nici îndemânatic. Iar tremurăturile sale îl făceau inutil în munca de construcţie. De fapt, era mai rău decât nefolositor. Era un pericol pentru el însuşi şi pentru cei din jur, fiindcă tot timpul scăpa din mână fierăstraie şi burghie, şi mereu îşi dădea cu ciocanul peste degete. Aşa că senatorul îl scoase pe Webster din acest proiect.
Şi alte sarcini pe care senatorul i le trasă lui Webster se dovediră la fel de nepotrivite. S-ar fi zis că Webster nu era în stare de nimic. Senatorului îi trebuiră
aproape nouă ani ca să descopere la ce era bun Webster.
La nămol.
Plaja Potter era o veritabilă întindere de nămol, vizibilă pe de-a-ntregul numai la reflux. În timpul celor mai puternice refluxuri, nămolul ocupa mai bine de patruzeci de acri, plat şi uniform şi mirosind a sânge rânced. Din când în când oamenii căutau acolo scoici şi deseori descopereau comori ascunse – bucăţi de bărci antice, balize de lemn, cizme pierdute, oase ciudate, linguri de bronz şi instrumente de fier dispărute de mult.
Golful de nămol părea un magnet natural pentru obiectele pierdute – iată de ce ajunsese senatorul la ideea că va găsi colţii de elefant. De ce n-ar fi fost acolo? Unde altundeva puteau fi?
Îl întrebă pe Webster dacă ar fi interesat să se bălăcească prin nămol aşa cum face un căutător de scoici şi, la fel ca acesta, să găsească tot felul de obiecte. Ar fi putut Webster, încălţat în cizmele lui înalte, să caute prin mlaştinile cele mai puţin adânci de pe plaja Potter? L-ar fi deranjat asta foarte tare? Webster Pommeroy ridică din umeri.
Nu părea deranjat. Aşa îşi începu Webster Pommeroy cariera de căutător în mlaştini. Şi se pricepea de minune.
După cum se dovedi, Webster Pommeroy se putea mişca prin orice fel de nămol. Se descurca fără probleme prin nămolul care-i ajungea până la piept. Se putea mişca prin nămol ca un vas construit în acest scop şi găsea comori minunate – un ceas, un dinte de rechin, un craniu de balenă, o roabă întreagă. Zi după zi, senatorul stătea pe pietrele murdare de lângă ţărm şi-l privea pe Webster cum înaintează. În fiecare zi din vara anului1975 senatorul l-a privit pe Webster căutând prin nămol.
Iar la sfârşitul lui mai 1976, când Ruth Thomas se întoarse acasă de la pension, senatorul şi Webster erau din nou puşi pe treabă. Fără să aibă nimic altceva de făcut, fără un loc de muncă şi fără prieteni de vârsta ei, Ruth Thomas îşi luă obiceiul ca în fiecare dimineaţă să coboare la mlaştinile de pe plaja Potter pentru a-l privi pe Webster Pommeroy răscolind nămolul. Stătea ore întregi pe plajă, lângă senatorul Simon Addams, privind. La sfârşitul fiecărei zile, cei trei se întorceau împreună în oraş.
Senatorul, Ruth şi Webster formau un trio ciudat. Webster era ciudat în orice companie. Simon Addams, un om neobişnuit de solid, avea o formă nefirească a capului; părea că la un moment dat fusese lovit şi nu se vindecase cum trebuie. Făcea haz de nasul lui mare şi ciudat. („N-am nici o legătură cu nasul ăsta“, îi plăcea lui să
