— Senatorule!
Se mai auzi un susur în pahar şi senatorul spuse:
— Şi încă ceva. Am venit să-mi cer iertare că n-am fost la înmormântare.
— Nu-i nimic, senatorule!
— Ar fi trebuit să fiu acolo. Ar fi trebuit să fiu acolo. Am fost mereu un prieten al familiei tale. Dar nu pot să suport, Rhonda. Nu pot să suport înecul.
— Nu poţi suporta înecul, senatorule. Toată lumea ştie asta.
— Mulţumesc pentru înţelegere. Eşti o femeie bună, Rhonda. O femeie bună. Şi încă
ceva. Am venit şi pentru un tuns.
— Un tuns? Astăzi?
— Sigur, sigur, răspunse el.
Senatorul Simon împinse în spate scaunul ca să se ridice şi dădu peste Cookie.
Cookie se trezi brusc şi imediat o observă pe Ruthie sub masa din bucătărie. Începu să
latre şi continuă aşa până când senatorul, cu oarecare efort, se aplecă, ridică faţa de masă şi-o văzu pe Ruthie. Râse.
— Fetiţo, ieşi de-acolo, spuse el, şi Ruth îl ascultă. Poţi să te uiţi la mine cât mă
tund.
Senatorul scoase un dolar din buzunarul de la cămaşă şi-l puse pe masă. Doamna Pommeroy luă un cearşaf vechi, foarfecele şi pieptenele ei din dulapul de la bucătărie.
Ruth împinse un scaun până în mijlocul bucătăriei pentru ca Simon Addams să se aşeze. Doamna Pommeroy înfăşură cearşaful în jurul lui Simon şi al scaunului său şi-l prinse de gâtul lui. Senatorului i se vedeau numai capul şi vârfurile cizmelor.
Ea înmuie pieptenele într-un pahar cu apă, udă părul senatorului lipindu-l de capul lui mare în formă de geamandură şi apoi îl împărţi în rânduri înguste. Îi tăie părul, şuviţă cu şuviţă, nivelând cu degetele arătătoare fiecare segment, apoi îndepărtă firele mai lungi. Ruth privea toate acele gesturi familiale, ştiind dinainte ce-avea să urmeze.
Când doamna Pommeroy termină cu tunsul, mânecile de la rochia ei neagră de înmormântare erau pline de părul senatorului. Îi curăţă gâtul cu pudră de talc, împături cearşaful şi-i spuse lui Ruth să-l ducă afară şi să-l scuture. Cookie o urmă pe Ruth şi începu să latre la cearşaful scuturat, încercând să prindă cu gura smocurile de păr.
— Cookie! striga senatorul. Puiule, vino înapoi!
Mai târziu, desigur, oamenii o vizitară pe doamna Pommeroy.
S-a întâmplat chiar în seara următoare. Tatăl lui Ruth merse la casa Pommeroy, pentru că era chiar lângă a lui, dar ceilalţi trecură pe acolo în camionetele lor fără
număr de înmatriculare pe care le foloseau să transporte pe insulă gunoiul şi copiii.
Aduseră tarte de afine şi caserole ca dar de la soţiile lor, şi stătură în bucătărie, mulţi dintre ei sprijinindu-se de masă sau de pereţi. Doamna Pommeroy le oferi politicos câte o cafea.
Afară, pe iarba de sub geamul bucătăriei, Ruth Thomas încerca să-l înveţe pe Robin Pommeroy cum să-şi pronunţe numele sau orice alt cuvânt care conţinea r. El repeta după Ruth, pronunţând apăsat fiecare consoană, mai puţin acel r imposibil.
— Rob-in, spunea Ruth.
— Uăb-in, insista el. Uăb-in!
— Zmeură, spunea Ruth. Rubarbă. Ridiche.
— Uidiche, răspundea el.
În casă, bărbaţii i-au oferit soluţii doamnei Pommeroy. Se discutară câteva lucruri.
Aveau ceva idei despre cum să împartă între ei teritoriul de pescuit al familiei Pommeroy, doar ca să-l îngrijească şi să-l folosească până când unul dintre băieţi ar fi
spus că vrea să se ocupe de pescuit şi să arate că se pricepe la această meserie. Până
când unul dintre băieţi va putea mânui barca şi capcanele.
— Resturi, îl instruia Ruth Thomas pe Robin sub geamul bucătăriei.
— Uestui, pronunţa el.
— Ruth, îi spunea ea lui Robin. Ruth.
El nici măcar nu mai încercă; Ruth era mult prea greu. În plus, Robin se plictisise de jocul ăsta care nu-l făcea decât să pară prost. Şi nici Ruth nu se distra foarte bine. Iarba era plină de melci negri, lucioşi şi vâscoşi, iar Robin era prea ocupat să-şi tragă palme peste cap. Ţânţarii făceau prăpăd în noaptea aceea. Nu fusese destul de frig încât să
dispară. O muşcau pe Ruth Thomas şi pe toţi cei de pe insulă. Dar erau într-adevăr o problemă pentru Robin Pommeroy. În cele din urmă, Robin şi Ruth trebuiră să se adăpostească de ţânţari, şi se ascunseră într-o debara până când toţi bărbaţii de pe Fort Niles ieşiră pe rând din casa familiei Pommeroy.
Tatăl lui Ruth o strigă, iar ea îl luă de mână. Se îndreptară împreună spre casa lor, chiar lângă cea a doamnei Pommeroy. Bunul prieten al lui Stan Thomas, Angus Addams, veni cu ei. Soarele asfinţise şi se făcuse frig. După ce intrară, Stan aprinse focul în soba de lemne de la intrare. Angus o trimise sus pe Ruth după tabla de cribbage din camera lui taică-său, apoi îi spuse să aducă din bufetul din sufragerie cărţile de joc. Angus aşeză vechea masă de joc chiar lângă sobă.
Ruth stătu la masă, iar cei doi bărbaţi începură jocul. Ca de obicei, jucau în linişte, fiecare hotărât să câştige. Ruth îi privise pe cei doi jucând cribbage de sute de ori în frageda ei viaţă. Ştia cum să fie tăcută şi de folos ca să nu fie alungată de la masa de joc. Când era nevoie, le aducea bere din frigider. Le muta piesele pe tablă ca ei să nu fie nevoiţi să se aplece. Şi când ei mutau piesele, număra mutările cu voce tare. Cei doi bărbaţi vorbeau puţin.
