După ce se îmbăiară şi-şi schimbară hainele, fetele se aşezară faţă în faţă într-o cameră de zi. Existau atâtea lucruri de lămurit, iar Catherine nu ştia cu ce să înceapă. Cu toate că erau surori, se simţeau ca două străine, iar dacă n-ar fi fost acest bizar concurs de împrejurări, drumurile lor nu s-ar mai fi intersectat poate niciodată.
— Am înţeles, zise Amy, că aceasta este casa bunicii lui Marcus?
225
Amy abordă această temă neutră pentru că se afla un servitor de faţă.
— Bunica lui a venit aici când a murit soţul ei.
Catherine îi răspunse în timp ce urmărea valetul care se chinuia să deschidă o sticlă cu vin. Nu părea prea sigur de gesturile lui. De fapt, nici nu prea arăta a valet. Acelaşi lucru se putea spune şi despre ceilalţi doi valeţi pe care Marcus îi angajase. Arătau mai degrabă a luptători.
Dopul pocni şi Hale, valetul, le turnă vinul.
— Te sun eu dacă mai avem nevoie de ceva, îi spuse Catherine.
Când acesta închise uşa, lăsându-le singure, fetele oftară, apoi începură să vorbească amândouă deodată. Catherine se opri şi o lăsă pe Amy să spună ce avea de spus.
Amy voia să afle totul despre vendetă, despre anul pe care sora ei îl petrecuse în mijlocul partizanilor, dar cel mai mult o interesa El Grande. Catherine îi povesti tot ce ştia. Dându-şi seama că Amy era impresionată de El Grande, speculă acest lucru. Steaua lui Amy începuse să apună. Nu mai dădea acele petreceri pentru care i se dusese faima. Intenţiona să-şi petreacă iarna în Italia. Catherine nu credea că ea s-a îndrăgostit de El Grande, dar sesiză că acesta o tulburase profund cu felul lui de a fi.
Când Catherine termină ce avusese de spus, Amy îşi ridică
privirile spre ea.
— Crezi că o să se întoarcă la preoţie?
— Nu ştiu, dar are chemare spre acest domeniu.
— Da. Aşa este.
Se aşternu o tăcere apăsătoare. Amy surprinse privirile lui Catherine şi, după ce îşi drese glasul, reîncepu să vorbească:
— Trebuie să-ţi spun ceva, Cat. Vreau să ştii că regret din tot sufletul minciuna pe care ţi-am spus-o despre Marcus. Pe atunci, nici nu-l cunoşteam. După cum ţi-am mai explicat în scrisorile mele, am făcut-o pentru ca să apar mai... nu ştiu cum, poate mai interesantă, nu în ochii tăi, ci ai mătuşii Bea.
— Înţeleg, Amy. Am înţeles totul.
— Adevărat? Amy o privi întrebător, apoi îi spuse: Sunt convinsă că mă crezi. Îţi mulţumesc pentru gestul tău, Cat.
226
Ridică paharul. Şi acum, aş vrea să închin acest pahar pentru sora mea mai mică, căreia îi doresc să fie fericită
alături de soţul ei.
Lui Catherine îi cam pieri zâmbetul.
— Să înţeleg că Marcus nu ţi-a vorbit despre un posibil divorţ?
Amy puse paharul pe masă.
— De ce să divorţezi?
— Din mai multe motive, pe care n-aş vrea să le menţionez acum.
Amy se încruntă.
— Marcus nu mi-a spus nimic despre asta. Vă despărţiţi din cauza mea, Cat?
— Nu, ţi-am spus că am înţeles de ce m-ai minţit în legătură cu Marcus.
— Nu asta voiam să aud. Vă despărţiţi pentru că eu şi Marcus am fost... prieteni cândva?
— Prieteni? zise Catherine. O, da, prieteni.
Tonul insinuant al lui Catherine o determină pe Amy să
încerce să lămurească definitiv lucrurile.
— Bine, Catherine, dacă tot mă forţezi să spun lucrurilor pe nume, află că am fost amanta lui. Care este problema?
— Nu este nicio problemă, zise Catherine. Spune-mi, însă, cum te-ai simţi dacă ai afla că soţul tău a făcut dragoste cu sora ta?
— Cred, zise ea, că m-aş întreba mereu dacă mă compară
cu ea.
Catherine simţi că nu mai are aer.
— Nu m-am gândit la asta.
