Încercă să se ridice, dar îşi simţi picioarele grele. Tovarăşii lui crezură că glumea, şi unul dintre ei puse cana cu băutură
lângă cot. Penn se uită în jur la cei care râdeau şi îşi spuse că unii se aflau într-o stare chiar mai proastă decât el.
Când încercă să-şi toarne în pahar, vărsă băutura; lordul Dowling zise pocind cuvintele:
— Nu pot să cred că te-am considerat Metodist.
Toţi izbucniră în hohote, dar Penn râdea mai tare decât ei.
În acel moment, se simţea atotputernic. Gluma lui Dowling îi incită şi pe ceilalţi, care se lansară în tot felul de bancuri mult mai suculente. Nu se supăra nimeni, nici măcar Penn, care constituia o surpriză pentru ceilalţi. Acum simţea că
face parte dintre ei. Îi era bine.
— Iar eu, zise Roger Beattie, hotărât să le pună capac celorlalţi, cred că tot aşa de bine ai putea fi şi criminal.
— Criminal! exclamă Penn, izbucnind în râs. Ce te face să
crezi asta?
El nu-l slăbea din ochi pe Penn.
Beattie luă cuvântul, lucru pe care nu-l făcea prea des şi îşi dădu toată silinţa să pară cât mai interesant: 231
— Am vorbit cu toţii despre asta, zise el urmărindu-le feţele şi am ajuns la concluzii total diferite. Cred că vendeta asta în stil spaniol este o diversiune. Când văzu privirea lui Penn care nu exprima nimic, el continuă: Acum câteva luni, Marcus a fost atacat în Hyde Park. De curând el şi-a trimis soţia în Spania, sau a ascuns-o pe undeva. Este evident că
vrea s-o protejeze. Te întreb pe tine: cine ar avea de câştigat dacă ar muri Marcus?
— Cine? întrebă Penn.
— Desigur, succesorul lui, în niciun caz puşcaşul. Tu, Penn. Despre tine vorbesc.
Apoi conversaţia alunecă spre alte teme; dar Penn nu se putea concentra. Ceva îl deranja, ceva din ultimele cuvinte ale lui Beattie. Trebuia să-şi limpezească gândurile ca să-şi dea seama.
Renunţă să se mai gândească în momentul când li se aduse vinul de Burgundia. Dacă n-ar fi băut, ar fi trezit suspiciunile tovarăşilor săi, şi nu dorea să se spună că este habotnic.
Criminal. Cineva îl făcuse criminal. Gândul acesta îi revenea obsedant, ca şi vorbele lui Beattie; trecu ceva timp până când putu să facă nişte legături corecte.
Deodată, sărind în picioare, el începu să strige:
— Poliţia! Chemaţi poliţia!
Tovarăşii lui îl priviră uimiţi, apoi izbucniră în râs. Penn dădu scaunul la o parte şi vru să fugă spre uşă. Nu ajunse prea departe.
Farrel îl duse acasă cu o trăsură. Penn nici nu mai ştia cum îl cheamă. Ultimul lucru pe care şi-l aminti fu acela că
valetul îl pusese în pat, iar el se gândise că trebuie să-l găsească pe Marcus şi să-i spună ce se întâmplase.
* * *
Catherine îşi citi articolul din The Journal de nenumărate ori, apoi aruncă ziarul la o parte. Oftă, îşi luă pistolul, îl verifică şi-l puse cu grijă pe masă.
Amy ridică privirea din cartea pe care o citea.
Catherine îi zâmbi.
232
— Probabil că îmi fac probleme inutile. Cu cât mă gândesc mai mult, situaţia mi se pare tot mai absurdă. Nimeni nu va accepta provocarea lui Marcus. Oricine ar fi cel care pândeşte, ar trebui să-şi dea seama că, dacă aş fi avut cu ce să continuu, aş fi făcut-o până acum.
Amy lăsă cartea deoparte. De fapt, nici n-o citea. Era la fel de neliniştită şi îngrijorată ca şi Catherine.
— Cred că ai dreptate, zise ea.
Vorbele ei nu avură darul s-o liniştească pe Catherine.
— Marcus ar fi trebuit să-mi spună ce se întâmplă. După
ce mi-a luat schiţele şi însemnările a dispărut.
— Cat, ştie el ce face. Se teme că eu voi fi următoarea victimă. Iar tu ai un rol: acela de a mă păzi.
— Ştiu asta. Mi-e teamă însă că va rezolva totul de unul singur, fără să mai aştepte ajutorul nimănui.
— Cu un minut înainte spuneai că nu se va întâmpla nimic.
— Ştiu, ştiu. Să sun să ni se aducă ceaiul şi biscuiţii? Ştiu că bucătăreasa s-a culcat, dar valeţii nu dorm încă.
— Nu mi-e foame.
