— Pe cine? Pe valeţii de aici?
Catherine dădu din cap.
— Recunosc un luptător de la distanţă, zise ea.
CAPITOLUL 28
Articolul lui Catherine apăru pe prima pagină în The Journal, alături de o schiţă în creion reprezentând ruinele mănăstirii care îi adăpostise pe partizani în iarna 1812-1813.
Toată Londra citi articolul, pentru că autoarea, anonimă, se descria ca o englezoaică ce luptase o perioadă alături de partizanii lui El Grande. Afirmaţiile ei fuseseră susţinute şi de editor care precizase că articolul era primul dintr-o serie care urma să fie publicată în fiecare număr al ziarului.
Maiorul Carruthers fu printre primii care află despre articolul lui Catherine. Se găsea în biroul său din Whitehall, când secretarul, un proaspăt absolvent de la Oxford îi puse ziarul pe birou.
— N-am timp pentru asta acum, zise el, aruncând o privire peste ziar. Spune-mi ce scrie, pe scurt.
— Spune destule, zise tânărul Crabbe; am reţinut că în viitoarele numere vor fi publicate biografii şi portrete ale celor 229
care au luptat alături de El Grande. Pomeneşte şi despre o vendetă.
— Dumnezeule. Carruthers lăsă raportul la o parte şi luă
ziarul. Când sfârşi de citit articolul, arăta foarte îngândurat.
Îşi privi secretarul şi-i spuse:
— Nu m-a informat niciodată că ar avea portretele celor de acolo sau că ar fi ţinut vreun jurnal. De ce n-o fi făcut-o?
Secretarul căzu şi el pe gânduri, dar nu găsi nicio explicaţie.
Carruthers îl fixă cu ochii lui de culoarea oţelului.
— Omule, vrei să faci carieră în Serviciul de Informaţii. Se presupune că ai şi mintea necesară. Foloseşte-o.
Secretarul, care se temea de şeful lui, îşi drese glasul înainte de a vorbi.
— De ce nu v-a spus despre portrete şi însemnări?
— Asta este problema, Crabbe, replică maiorul.
— Poate că n-a ştiut cât de importante sunt.
— Nu sunt importante. Sunt convins de asta.
Prinzând curaj, secretarul îl contrazise:
— Nu puteţi fi sigur.
— Este adevărat. Şi nici ucigaşul nu este. Dacă ai fi în locul lui, ce-ai face?
Crabbe nu mai avu nevoie să se gândească.
— Aş sta ascuns până aş vedea dacă aceste articole mă
incriminează sau nu.
Carruthers plescăi din buze.
— Nici chiar aşa. Ticălosul ăsta şi-a calculat fiecare pas, timp de aproape patru ani. Miza este prea mare pentru a mai sta deoparte.
— Dar ce altceva poate face? Sper că nu insinuaţi că va încerca să-l ucidă pe agentul nostru.
— Ba chiar asta vreau să spun. Va merge pe urma schiţelor şi a însemnărilor.
— Şi atunci, ce vom face?
Maiorul rămase cu ochii aţintiţi asupra ziarului. În cele din urmă, îl împături şi-l puse deoparte.
— Nu facem nimic, zise el. Poate Wrotham o să aibă succes acolo unde noi am dat greş. Dacă are nevoie de ajutorul 230
nostru, o să ni-l ceară. Deocamdată o să stăm deoparte, Crabbe.
În aceeaşi seară, la clubul Watier, The Journal era trecut din mână în mână. Unii făceau aprecieri, alţii luau în derâdere ceea ce scrisese anonima care se alăturase partizanilor. Cu excepţia lui Peter Farrel, nimeni nu făcu legătura cu soţia lui Marcus, deşi existau speculaţii în privinţa amestecului Catalinei şi a legăturii dintre ea şi autoarea articolului.
Penn se afla şi el acolo, dar privirea îi era uşor înceţoşată
din cauza brandy-ului din care sorbea. Cineva îi puse ziarul în mână, dar abia de se uita la el. Se gândea că Marcus nu avusese dreptate când afirmase că el nu se va putea lăsa de băutură. Se aflau la Londra de ceva timp, Penn nu-şi amintea prea bine, iar el nu mai pusese niciun strop de băutură în gură. În seara aceasta, însă, era cu totul altceva.
Se afla la o petrecere între bărbaţi. Putea să bea şi el.
