care se va petrece curând. El credea că El Grande este cel care îi va ucide pe oamenii care îl cunoşteau. Marcus s-a înşelat considerând că El Grande avea un motiv pentru a o face. În realitate eu sunt singurul interesat.
Marcus îi spuse:
— Ceea ce afirmi în legătură cu moştenirea este adevărat; dacă scapi de mine, vei moşteni titlul. Dar nu înţeleg de ce mi-ai omorât camarazii.
— De ce nu vrei să gândeşti, Marcus? Ţi-am spus că nu sunt un puşcaş veritabil. Am furat uniforma de la un mort, chiar înainte ca El Grande să mă salveze. Celălalt puşcaş nu m-a denunţat pentru ca să mă poată şantaja. Şi-a semnat condamnarea la moarte, ca şi prietenii tăi care mi-au văzut faţa. Am locuit toţi în aceeaşi cazarma. I-am minţit în permanenţă. Nici măcar nu mi-am folosit numele adevărat.
Până n-am scăpat de ei nu m-am arătat în Londra sub 242
numele de David Lytton. Am fost nevoit să-i ucid pe rând, înainte de a te omorî pe tine şi a moşteni titlul.
— Tu l-ai ucis pe Freddie Barnes, zise Marcus cu ură. Şi pe toţi ceilalţi.
David zâmbi unui gând ascuns.
— A, da, Freddie. Este o poveste lungă şi nu vreau să te plictisesc cu amănunte. O să-ţi spun doar că Freddie a apărut într-un loc unde nu mă aşteptam să văd pe vreunul dintre prietenii tăi. Ne-am împrietenit. I-am turnat nişte gogoşi pe care el le-a înghiţit. Mi-a fost de folos o vreme.
Catherine observă că Marcus încerca să-i distragă atenţia lui David şi strigă:
— Dar cu partizanii cum a fost? Te-au văzut şi te vor recunoaşte.
— Ei nu sunt în Anglia, draga mea Catalina, şi o să am grijă să evit Spania.
— Cum rămâne cu El Grande?
— Cred că el m-a zărit o dată, dar nu m-ar mai recunoaşte.
Brusc, totul se precipită. Când Marcus făcu un salt înainte, David Lytton apăsă pe trăgaci. Marcus păru că se împiedică şi se prăvăli pe podea. Înainte ca fumul să se împrăştie, Catherine se aruncă asupra lui David, încercând să-i smulgă pistolul pe care acesta îl ţinea în mână. Ea îl auzi pe Marcus gemând şi-l văzu ridicându-se, în clipa în care David reuşise să scape de ea. Disperată, ea luă un cuţit de desfăcut scrisorile de pe birou şi îl lovi pe David cu toată
forţa de care era în stare.
David se clătină şi căzu. Catherine ţipă îngrozită. Îl lovise în piept, aproape de umăr. Îl rănise, dar nu-l ucisese. David se schimonosi de durere, dar nu dădu drumul pistolului.
Marcus strigă:
— Cat, fugi!
David se ridicase deja în genunchi. Catherine îl ridică pe Marcus şi, sprijinindu-l, îl trase spre ieşire.
* * *
Începuse să ningă. Catherine îi mulţumi lui Dumnezeu pentru asta. Era în avantajul lor. Abia se târau şi ea se 243
aştepta ca din moment în moment să-l audă pe David venind pe urmele lor. Reuşise să-l rănească, dar nu foarte grav.
— Pe aici, îi spuse ea lui Marcus îndreptându-se spre o zonă cu stejari bătrâni.
Marcus se sprijinea cu un braţ de umărul ei. Era rănit la şold. Catherine nu se dezmeticise. David era vărul lui Marcus. Aceste lucruri n-ar fi trebuit să se întâmple.
Concomitent, mintea ei căuta o soluţie, un traseu sigur, care să-i ducă printre oameni, unde să poată primi ajutor. Nu avea rost să încerce să-şi caute doar adăpost. Nu existau prea multe locuri în care să se ascundă, iar David nu va renunţa să-i caute.
Catherine părăsi drumul. La dreapta era un terasament abrupt. Nu le oferea prea mare protecţie, dar era ceva mai mult decât nimic. Ea îl ajută pe Marcus să ajungă sus, apoi îl trase încet de partea cealaltă a şanţului; ajunseră la o zonă
stâncoasă, care le putea oferi protecţie. Aici ea se opri şi se rezemară amândoi cu spatele de peretele acesta.
Catherine şi-l amintea din copilărie, era locul în care ea venea atunci când voia să scape de restul lumii. Nimeni nu ştia de această ascunzătoare, nici măcar Amy.
Încercă să-şi controleze frica şi se întoarse spre Marcus.
Acesta îşi scosese fularul şi încercă să-şi oprească
hemoragia. Ea îşi ridică fusta, rupse o bucată din jupon şi îi legă strâns piciorul.
— De ce ne-am oprit? întrebă el.
Vocea lui Marcus îi păru foarte slabă şi Catherine se sperie.
— Dacă David trece pe lângă noi, ar fi bine să ne întoarcem.
— Care este situaţia noastră? Cine ştie că suntem aici?
— Amy, iar El Grande mă aşteaptă la grajduri. De fapt, cred că a plecat.
— Ar trebui să mă laşi aici şi să te duci după ajutor. Ştii asta, nu?
Catherine consideră că nu este momentul să se certe, dar nici nu intenţiona să-l lase singur. Încercă să evalueze situaţia. Îl înjunghiase pe David în umăr, dar asta nu îl 244
făcuse să-şi încetinească cursa. Oare unde o fi? Căuta o urmă care să-l conducă până la ascunzătoarea lor? Dacă ar continua să ningă, îi va fi mai greu să le găsească urmele.
