La început se simţise dezorientată, dar nu-i păsa de ceea ce putea să se întâmple cu ea. Abia trecuse peste criza provocată de moartea subită a tatălui ei şi de oribila ceartă
cu Amy. Cu timpul începu să se simtă legată de lupta partizanilor împotriva francezilor. Învăţase şi limba şi împărţise toate durerile şi neajunsurile cu ei. În scurt timp se transformă într-un adevărat partizan. Cauza lor deveni cauza ei. Învăţă să tragă cu arma, să călărească şi să lupte ca oricare dintre ei. Şi asta nu pentru că i-ar fi plăcut războiul, ci fiindcă îl percepea ca pe cea mai plină şi mai intensă
perioadă din viaţa ei. Ea cunoscuse libertatea pe care o aveau de obicei femeile, în special cele din Anglia. O, dar cât de emoționant era să călăreşti cu El Grande şi cu partizanii noaptea, sub cerul înstelat şi să spui poveşti în jurul unui foc de tabără pentru ca timpul să treacă mai repede! Fuseseră
desigur şi lucruri neplăcute –luptele, morţii –, dar acestea nu o marcaseră. Bărbaţii din regiment făcuseră tot posibilul să
le ţină departe pe femei de ceea ce era mai rău în război.
Prin comparaţie, viaţa pe care o dusese la întoarcerea în Anglia i se păru anostă, lipsită de culoare, deşi trăia mai intens decât alte fete de vârsta ei. Era propria-i stăpână, venea şi pleca fără a da raportul nimănui. Munca ei la The Journal o duse în diferite locuri, unele destul de ciudate. Se simţea implicată în efortul de a schimba soarta oamenilor, dar îi lipsea acel sentiment de identificare pe care-l simţise alături de partizani.
Îşi ridică încet capul şi-şi masă muşchii încordaţi ai cefei.
Privirile i se opriră asupra unui raft al bibliotecii. Semăna cu celelalte, dar ceva i se păru ciudat.
68
Ridică lumânarea şi se îndreptă spre raftul cu pricina.
Pipăi de-a lungul peretelui şi simţi o denivelare. Când apăsă, se auzi un sunet ciudat şi raftul se îndepărtă de la perete. În spatele lui se ascundea un fel de cabinet fără ferestre. Acolo obişnuia tatăl ei să-şi ţină medicamentele şi substanţele chimice periculoase, pentru a le feri de copiii săi. Nu mai erau sticle sau borcane ca pe vremuri. Aici ascundea schiţele pe care le făcuse ea în Spania.
Cuprinse locul cu o singură privire. Nu era mare lucru de văzut – şiruri de rafturi deschise şi câteva mape cu articole despre diferiţi artişti, ziare vechi, caiete cu însemnări, cutii cu documente şi alte relicve ale lui El Grande. Luă una dintre mape, o puse sub braţ şi se îndreptă spre birou.
Nu găsi mare lucru. Majoritatea schiţelor pe care le făcuse ajunseseră la Serviciul Englez de Informaţii. Se aflau acolo mai mult schiţe făcute de ea unor partizani sau ţăranilor pe care îi cunoscuse în expediţiile ei. Toate acestea erau dovada anului pe care-l petrecuse ea cu partizanii şi le considera ca pe un testament. Răsfoi schiţele până găsi ceea ce căuta – un portret în creion al lui Marcus. Încă o dată, remarcă aspectul de irlandez al acestui bărbat. Părea un ticălos, dar era un ticălos cu înfăţişare plăcută. Făcuse portretul din memorie, după episodul „Isabella”, când el o sărutase. Nu, el nu fusese un ticălos agreabil, aşa cum îl categorisise ea. Meritase tot dispreţul ei.
Căpitanul Marcus Lytton – ăsta fusese numele sub care îl cunoscuse. Se îndrăgostise de el, dar de fapt iubise pe cineva care nu exista. Îşi aminti cât fusese de şocată când aflase că
era conte de Wrotham. Ştia destule despre acest Wrotham.
Făcea parte din acei bărbaţi pentru care fugise Amy de acasă
când venise mătuşa Bea să locuiască cu ele. Amy îi spusese că Wrotham o iubea, iar ea o considerase foarte norocoasă
până când o găsise într-o noapte în grajd, speriată, sângerând, îngrozită că va fi descoperită de mătuşa Bea.
Atunci, Amy îi spusese că Wrotham o violase. Puţin după
aceea ea fugise cu un alt bărbat. Mai târziu, mult mai târziu, auzise că Amy devenise amanta lui Wrotham. Poate că asta urmărise el – s-o distrugă pe Amy.
69
Când auzi numele acela rostit de sublocotenenţi şi de măscăriciul care însoţea regimentul, dar mai ales când îi auzi sugerând că sora lui El Grande era destul de coaptă pentru a se profita de ea, se simţi cuprinsă de mânie. Atunci se hotărâse să-l pedepsească pe conte nu numai pentru ce-i făcuse lui Amy, ci şi pentru ce-i făcuse ei. Se jucase cu sentimentele ei, o făcuse să se îndrăgostească de el.
Îşi zise că-l pedepsise destul. Constată asta fără regrete pentru ceea ce îi făcuse.
Puse schiţa la loc şi luă o alta care reprezenta figura unui tânăr, din profil, un tip ascetic, frumos, pasional. Când făcuse acest portret al lui El Grande tocmai se pusese o recompensă pe capul lui – o mie de franci francezi, o sumă
considerabil de mare, dar niciun ţăran sau partizan nu se gândise vreodată să-l trădeze. El Grande impunea respect tovarăşilor lui care îi erau devotaţi.
Acum nu mai erau urmăriţi de nimeni, nu mai existau bătălii, dar nici pasiune. El Grande o adusese în Anglia, apoi se retrăsese din societate. Ea crezuse că se va întoarce în Spania, dar se părea că era singurul loc în care nu-şi dorea să stea. Îi spusese că nu se va mai întoarce niciodată acolo.
Catherine nu mai ştia nimic despre El Grande.
Alte amintiri o asaltară, dar ea le alungă. Avusese o noapte lungă şi o durea capul. În plus, nu-şi terminase treburile.
Mai avea de scris nişte scrisori.
Trecu repede peste celelalte schiţe, dar nu-şi mai aminti nimic. Cu excepţia însemnărilor despre Marcus, nu mai găsi nimic referitor la ceilalţi soldaţi care fuseseră la mănăstire.
Reuşise să se ţină departe de ei şi nu l-ar mai fi recunoscut pe niciunul dintre ei.
Gândul acesta o făcu să tresară. Nu avea să-i mai vadă pe niciunul dintre ei. Muriseră toţi, cu excepţia lui Marcus şi a unui puşcaş. O, Dumnezeule, ce să însemne asta?
Închise mapa cu desene, o puse la locul ei, şi ochii i se opriră asupra cutiei cu amintiri din anul petrecut alături de El Grande. Acestea erau hainele ei de partizan, fustele şi o manta care aparţinuse unui soldat francez. Izbucni în râs şi-şi scoase acele din păr. Când şuviţele îi căzură pe umeri, ea 70
le scutură cu plăcere şi începu să-şi scoată rochia de muselină.
Intră în grajd. Vixen o simţi şi necheză. Catherine înţelese că i-ar face plăcere să se mişte. Nu-i trebuiră decât două
minute s-o înşeueze şi încă vreo câteva pentru a o conduce spre deal. Catherine urcă în şa bărbăteşte şi strânse frâul, controlând iapa. Ştiind că nu se afla nimeni prin preajmă
care s-o vadă, o duse pe Vixen la pas, apoi la galop. Când ieşiră din zona împădurită, ea lăsă calul să alerge liber.
Iapa ştia drumul, ştia ce se așteaptă de la ea. Îl parcurseseră de atâtea ori, indiferent de vreme. Când era lumină afară, ea mergea la pas, asta doar dacă nu era McNally cu ea. Noaptea, cu Catherine, alerga cât o ţineau puterile.
Iapa zbură pe prima pantă şi sări peste un pârâu.
Potcoavele ei se înfundară în pietriş, dar ea nu se opri. Urca tot mai sus, spre cel mai înalt punct al dealului. Vântul bătea din faţă şi Catherine mai slăbi ritmul. Se simţea liberă şi fericită sub cerul plin de stele.
