Julia mai rămase puţin şi când plecă se simţi mai stăpână
pe ea.
De la ferestrele de sus, Amy o urmări cum se suie în trăsură, apoi se aşeză la birou unde începu să-i scrie lui Catherine. Gândurile i se învălmăşeau şi rupse câteva hârtii neştiind cum să înceapă scrisoarea. Se afla la cea de a cincea încercare când sosi un curier care îi aduse un pachet.
Înăuntru găsi o acuarelă reprezentând Hampstead Heath. Pe un bilet stătea scris: „La mulţi ani, Amy! Cu dragoste, Cat”.
Rămase privind biletul şi acuarela şi inima începu să-i bată tot mai tare. Când îşi mai reveni, îl chemă pe lacheul ei şi-i spuse să pregătească trăsura. Apoi se răzgândi şi hotărî că era mai bine să folosească o trăsură închiriată.
CAPITOLUL 8
Catherine îl urmărea în tăcere pe El Grande care, cu ajutorul unui cleşte, punea cărbuni pe focul din camera ei de studiu. Maiorul Carruthers stătea la biroul ei şi bătea uşor darabana cu degetele, trecând în revistă toate elementele pe care le avea. Discutaseră mai mult de o oră. N-o făceau pentru prima oară. Se mai întâlniseră pe la începutul săptămânii, într-o încăpere conspirativă, aflată într-un atelier de croitorie, însă acum participa şi El Grande. Catherine ştia că Marcus plecase la ţară pentru câteva zile. Îi expediase de acasă şi pe cei doi McNally, trimiţându-i să-şi viziteze fiica, în Twickenham.
El Grande o privi pe Catherine şi îi zâmbi:
— Este cam greu să te obişnuieşti cu verile englezeşti, zise el, indicând focul din şemineu.
76
— De astă dată toamna a sosit devreme, mult prea devreme, spuse ea. El Grande era cu un an mai tânăr decât ea, dar felul în care arăta nu avea nicio legătură cu vârsta. Se schimbase mult. Devenise o umbră a celui care fusese odată.
Pe Catherine o durea să-l vadă în halul acela, dar nici nu ştia cum l-ar putea ajuta.
Când maiorul Carruthers încetă să mai bată în birou, se întoarseră spre el. Era genul de om care impunea respect.
Înalt, cu o figură expresivă şi cu un păr negru, Carruthers nu-şi trăda cei patruzeci şi opt de ani pe care-i împlinise.
— Interesant, zise el, foarte interesant. Ţi-am spus vreodată că Wrotham s-a comportat excelent în război? Toţi cei din regimentul lui n-au avut decât cuvinte de laudă în ceea ce-l priveşte.
— Asta te face să crezi că spune adevărul? întrebă
Catherine.
— N-am spus aşa ceva. Aparenţele pot fi înşelătoare. Unde rămăsesem? A, da. Acum, dacă tot am început cercetările şi trebuie să le continuu, iată cum văd lucrurile. Colonelul Barnes a fost asasinat. Nu încape nicio îndoială. În ceea ce priveşte celelalte accidente, sunt convins că au fost provocate. Îl aprob pe Wrotham de astă dată. Totul este prea bine pus la punct. N-au existat martori.
El continuă să raţioneze pe aceeaşi temă, propunându-i lui Catherine să accepte oferta lui Marcus. Revenea mereu la aceeaşi idee: dacă toţi aceşti oameni fuseseră ucişi s-ar putea crede că autorul fusese Marcus sau puşcaşul neidentificat.
— Dar dacă Wrotham este ucigaşul, zise Catherine, de ce ar atrage chiar el atenţia asupra acestor crime? Nu este logic.
Carruthers îi răspunse:
— Pentru a se pune la adăpost atrăgându-ne atenţia asupra altora. Dar astea rămân simple speculaţii până vom avea mai multe informaţii.
Apoi, fără a o preveni, el se aplecă spre Catherine:
— Nici pe tine nu trebuie să te uităm, Catherine. Şi tu aveai un motiv să-i faci de petrecanie lui Wrotham.
Obrajii fetei se colorară subit. La ultima lor întâlnire, îi mărturisise maiorului Carruthers că ea era femeia cu care se 77
căsătorise Marcus în Spania. Îi precizase că făcuse acest lucru de ciudă pentru că Wrotham o păcălise. Îşi închipuise atunci că el va putea anula căsătoria după terminarea războiului.
Privindu-l mai atent, ea îşi aminti că maiorului îi plăcea teribil să-şi şocheze interlocutorii.
— Urmează să mai spui că am implicat Serviciul Britanic de Informaţii numai pentru a te da la o parte pe dumneata.
Catherine se uită la El Grande şi îi zâmbi. Pentru un moment i se păru că-l vede pe vechiul El Grande, bărbatul care fusese prietenul şi mentorul ei.
Carruthers reîncepu să bată darabana, după care îşi încleştă pumnii:
— Nu pot să fac cercetări în legătură cu acel puşcaş, dacă
nu ştiu cum îl cheamă. Poate că a dezertat şi a dat peste o patrulă franceză. S-ar putea ca adevărul să nu iasă niciodată
la iveală. Oricum, trebuie să continuăm cu Wrotham. Privirea lui era aţintită asupra lui Catherine. Nu are importanţă dacă
el ştie sau nu că eşti Catalina. Vrem să-i accepţi propunerea şi să afli ce pune la cale, asta în cazul în care plănuieşte ceva. Adună cât mai multe informaţii. Spune-ne cu cine se întâlneşte, unde se duce. Încearcă să-i câştigi încrederea şi află ce ştie. Dacă este nevinovat, cu atât mai bine, înseamnă
că numai puşcaşul acela a comis crimele. Dar, deocamdată, să pornim de la premisa că Wrotham este vinovatul. Aşa mi se pare corect. Şi presupunând că ăsta-i adevărul, va trebui să-ţi iei toate măsurile de precauţie. De fapt, te pricepi să ai grijă de tine.
— Înţeleg, zise Catherine încet, şi accept.
După ce rosti aceste vorbe îşi simţi sângele pulsându-i mai puternic în vene. Era din nou în misiune şi toate simţurile i se ascuţeau. Îşi dorise o schimbare în viaţa ei, ceva palpitant, dar nu chiar aşa.
Maiorul Carruthers spuse:
— Niciodată nu trebuie să te prindă descoperită.
Suspectează-l de ceea ce este mai rău. Întotdeauna. Ştiu că
