Amy păli şi ea trase aer adânc în piept.
— Nu ştii ce vorbeşti. Nu eşti făcută să fii amantă. Nu ştii ce se întâmplă cu o fată când amantul ei se plictiseşte de ea.
Eu îţi vorbesc în cunoştinţă de cauză. Vrei să ajungi ca mine? Dacă vrei să faci acelaşi lucru, continuă. Un singur pas greşit, şi-ţi poţi lua adio de la orice speranţă de a avea un cămin, soţ, copii. Vei avea numai protectori. Asta îţi doreşti?
Nu fi prostuţă. Niciun bărbat nu merită acest sacrificiu.
Tirada lui Amy continuă, iar Catherine pricepu mult mai multe decât voia să spună Amy. Îi ardeau ochii şi nu-şi găsea cuvintele pentru a exprima ceea ce simţea.
— Amy, zise ea într-un târziu, te înşeli. Wrotham nu înseamnă nimic pentru mine. El m-a văzut ieşind de la tine şi m-a confundat cu altcineva – o persoană cunoscută lui. Era curios să ştie mai multe despre mine. Asta este tot.
— Tu nu-l iubeşti?
82
— Abia l-am cunoscut.
— Nu minţi, Cat. Nu minţi în privinţa asta.
— Nu te mint.
Toată hotărârea cu care vorbise Amy până atunci dispăru.
Se întoarse, pentru că o pală de vânt mişcă uşile. O privi pe Catherine, apoi spuse cu voce tare:
— Intră, Marcus. Ai fost descoperit. Nu te mai ascunde.
Când văzu că nu se întâmplă nimic, ea se îndreptă spre grădină şi deschise uşile cu forţă. Un bărbat înalt şi brunet păşi înăuntru. Lumina care îi bătea chiar în faţă nu-i dădea posibilitatea să-i distingă trăsăturile. Apoi, când acesta se mai apropie, Amy îşi dădu seama că nu era Marcus şi se mai relaxă. Tânărul cam de vârsta lui Cat părea un avocat sau un director de şcoală, după îmbrăcămintea pe care o purta.
Amy îşi zise că era cel mai frumos bărbat pe care-l văzuse vreodată. Nu zâmbea, dar ea simţi un val de căldură care se revărsa din fiinţa lui. Ochii, acoperiţi de gene dese erau aproape negri. Amy se întrebă cât de mult auzise tânărul din conversaţia lor, şi obrajii i se colorară subit.
— Cred că eşti sora lui Catherine, zise el. Îmi cer scuze că
nu mi-am făcut simţită prezenţa mai devreme. N-am vrut să
trag cu urechea.
Catherine o privi întrebător pe sora ei. Întrucât lui Amy îi cam lipsea inspiraţia, se hotărî să spună adevărul ca să mai atenueze din gravitatea faptului că fusese prinsă cu un bărbat tânăr şi frumos, fără a mai fi cineva de faţă.
— Robert este preot, zise ea.
Amy rămase o jumătate de oră. Nu-şi propusese să stea atât de mult, dar Cat adusese o sticlă de lichior şi prăjituri cu prune, insistând să sărbătorească ziua surorii ei. Amy fusese impresionată, dar şi-ar fi dorit să poată fugi cât mai repede de acolo ca să se ascundă undeva. I se părea că
tânărul preot, părintele Robert, îi poate citi gândurile şi asta îi displăcea profund.
Sperase să poată discuta între patru ochi cu Cat, să-i mai pună câteva întrebări despre Marcus, dar n-o putu face din cauza preotului. Pe lângă faptul că făcuse imposibilă
83
discuţia, se mai şi invitase să o însoţească pe drumul de întoarcere în oraş, şi ea nu-l refuzase. Nu înţelegea de ce nu se simţea în largul ei, în prezenţa acestui bărbat. El nu făcuse nicio aluzie la discuţia dintre cele două surori. De fapt, nici nu vorbea prea mult, însă Amy îi surprinse privirea aţintită asupra ei.
În trăsura pe care o închiriase, Amy îl privi pe cel care stătea pe bancheta din faţă. Renunţase la cupeul ei mult prea elegant, pentru a evita eventualele întrebări în legătură
cu Cat. Despre ea, nu-i păsa ce spunea lumea. Era imună la bârfă. Dar cu Cat, lucrurile stăteau altfel.
Bărbatul privea pe geamul trăsurii, iar Amy profită de ocazie pentru a-l studia. Se deosebea total de bărbaţii din lumea ei. Purta un costum destul de modest. Deşi se exprima fără cusur, Amy îşi spuse că omul nu era londonez, ci irlandez, judecând după înfăţişare. Tânărul avea acel aer nevinovat, propriu celor care trăiesc departe de răutăţile lumii. Reprezenta tot ceea ce ea nu va mai putea fi vreodată.
Amy simţi un nod în gât, iar când privirile li se întâlniră, simţi nevoia să se explice:
— Nu mi-e ruşine cu ceea ce sunt, zise ea încet.
— Dar ce eşti tu, Amy? o întrebă el cu blândeţe.
Ochii ei negri îl priviră îndelung.
— Ştii ce sunt. Ai ascultat discuţia mea cu Cat. Presupun că ştiai înainte ca eu să fi deschis gura. Cred că ai aflat totul de la Cat. Deci dumitale ţi se confesează?
— De ce eşti atât de pornită împotriva mea?
— Îi urăsc pe cei care mă judecă. Eu nu am voie să mă
spovedesc nimănui.
El îi zâmbi:
— Te rog să mă crezi că sunt ultima persoană care ar putea să judece pe oricine altcineva.
O spusese cu atâta sinceritate încât Amy se întrebă ce ar trebui să înţeleagă din această afirmaţie.
