Bărbatul ridică din umeri:
— Oamenii au atitudini ciudate faţă de preoţi. Unii ne consideră ca pe nişte sfinţi, deşi nu e cazul. Suntem alcătuiţi ca toţi ceilalţi şi tentaţi de aceleaşi lucruri ca ceilalţi bărbaţi.
84
Eu am fost preot cândva. Am înţeles însă destul de repede că
nu aveam vocaţie pentru această meserie. Din fericire, nu fusesem hirotonisit. Eram încă în postulat. Acum sunt mirean şi trăiesc la mănăstirea de călugări Marston. Se lăsă
tăcerea, iar Amy se hotărî să afle mai multe despre el.
— De unde te cunoaşte Cat?
— Suntem din ordinul benedictin şi ne ocupăm de acţiuni de binefacere. Catherine sprijină toate activităţile noastre. A donat bani, haine şi, uneori, a primit în casa ei persoane fără
adăpost.
— Da, cred, ceea ce îmi spui o caracterizează.
El începu sa râdă:
— Noi căutăm mereu binefăcători. Văzând că Amy nu spune nimic, el continuă: Există atâta suferinţă pe lume, atâtea lucruri care ar putea fi făcute pentru sărmani. Acesta a devenit scopul vieţii mele.
Amy îl privi cu răceală:
— Lasă-mă în pace, frate Robert. Găseşte-ţi alţi binefăcători. Eu nu mai am nimic de dăruit.
— Nu mă refeream la bani.
— Nici eu.
Pentru ea era prea târziu, nu putea da timpul înapoi. Îşi frecă braţele cu palmele şi îşi repetă acest lucru, străbătând dormitorul cu paşi mari. Era prea târziu ca să mai dea timpul înapoi. Se opri. Nu ştia ce anume o făcuse să ajungă în starea aceea: scurta întâlnire cu Cat sau cea cu preotul. Sau, amândouă. Acestea se adăugau unei vechi nelinişti, cam ciudate care o bântuise în ultimul an; Amy simţea că începe declinul. De ce atâta nelinişte? În fond, avea existenţa asigurată.
Se privi în oglindă, apoi se întoarse de parcă n-ar fi vrut să
se mai vadă. Era frumoasă, dar de la această frumuseţe i se trăseseră toate necazurile.
Probabil că sora ei o considera ceva mai mult decât o prostituată obişnuită, dar ea nu accepta asta. Avusese vreo patru, cinci protectori şi o serie de amanţi care nu se deosebiseră mult unul de celălalt, cu excepţia primului.
85
Totul începuse de la Ralph. Fugise cu el, convinsă că
acesta o va lua de soţie. Cel puţin aşa îi promisese. Dar n-o luase de soţie. Ba chiar o părăsise. În schimb, Marcus fusese destul de bun cu ea şi nici n-o minţise. Şi Clive... îl iubise pe Clive.
Maiorul Clive Barron o instalase la Lisabona, acolo unde armata britanică lâncezea în aşteptarea fondurilor şi rezervelor strategice pentru continuarea războiului. Pe vremea aceea avusese propria ei casă. Totul decursese bine, până în ziua în care tatăl ei o recunoscuse, pe când cobora din propria-i trăsură. Avusese loc o ceartă cumplită. Clive încercase s-o apere şi-l împinsese pe tatăl ei. Nu ştiuse că
acela era tatăl ei. Atunci se petrecuse nenorocirea. Tatăl ei căzuse şi se lovise cu capul de asfalt. Încercase să se ridice, îşi pierduse echilibrul, apoi căzuse cu faţa în jos şi nu se mai ridicase.
Amy fusese nevoită să dea ochii cu Cat, pe care n-o mai văzuse de câţiva ani şi să-i aducă vestea morţii tatălui lor.
Atunci Cat o rănise profund învinuind-o, şi orice relaţie între ele încetase.
Dumnezeule, cum de ajunsese atât de rău? Nu-şi dorise decât să fie iubită. Când îl întâlnise pe Ralph, se considerase cea mai norocoasă fată din lume. Apoi trezirea la realitate fusese brutală. O părăsise fără a-i lăsa niciun ban. Nu putea să facă aceeaşi greşeală de două ori. N-avea de gând să o lase pe Cat sau pe preot să-i influenţeze viaţa. Era prea târziu ca să dea timpul înapoi.
Îşi scoase rochia, suflă în lumânare şi se culcă. Somnul o ocolea. Se întoarse pe o parte, dar tot nu reuşi să adoarmă.
CAPITOLUL 10
La o săptămână după ce acceptase să joace rolul soţiei lui Marcus, Catherine se trezi într-o cabană de vânătoare, lângă
Stamford, Leicester. Abia acum realiză că nu ţinuse cont de toate consecinţele pe care le avea hotărârea luată.
Trebuia să se pregătească pentru rolul pe care se hotărâse 86
să-l joace. Marcus o determinase să înveţe spaniola, pentru a convinge lumea că era Catalina. Din acelaşi motiv luase şi lecţii de echitaţie şi de tir. Îi era destul de greu să pretindă că
este novice în aceste două domenii, când în realitate era un adevărat as în materie.
Rămăsese o singură problemă pe care trebuia s-o mai rezolve, şi de care se temea – nu-şi vopsise încă părul.
Marcus credea acum că ea era Catherine. Testul final urma în clipa în care îşi schimba înfăţişarea, înainte de a porni spre Londra. Trebuia să-i convingă pe toţi că ea era Catalina, iar pe Marcus că este Catherine.
— Me llamo Catalina Lytton (Mă numesc Catalina Lytton), zise Catherine, cu accentul ei englezesc.
Profesorul lui Catherine, señor Matales, îi repetă aceste cuvinte de câteva ori, încercând s-o facă să-şi îmbunătăţească pronunţia. În sinea lui credea că femeia nu era decât o actriţă, care încerca să-şi perfecţioneze ultimul rol, cu ajutorul soţului ei, departe de Londra.
Servitorilor care veniseră la cabană li se spusese de către señor Matales că domnul şi doamna Lytton erau actori şi aveau să petreacă vreo două săptămâni acolo. O dată plecaţi, nimeni nu avea să-i mai întâlnească. Familia lui Marcus ştia că acesta plecase în Spania să-şi aducă soţia, a cărei absenţă
