Marcus, aflat în spatele ei, întinse mâna şi o întoarse spre el:
— Mama mea vitregă e fiica unui croitor. Înalta societate n-o acceptă nici acum. Am crezut că ştii acest lucru.
— Nu este acceptată? Catherine era surprinsă.
— Să înţeleg că nu cunoşti povestea familiei mele, cu onoarea pătată?
— Nu! Ea ştia o altă istorie cu o onoare la fel de pătată, cea 91
a familiei ei.
— Nu prea mi-l amintesc pe tatăl meu. A murit când eram destul de mic. Din câte am aflat, n-am prea avut ce pierde.
Era un afemeiat. Când mama a murit la naşterea mea, el şi-a pierdut şi bruma de decenţă pe care o avea. A zărit-o pe Helen Shore, mama mea vitregă, pe o stradă din Londra. Ea avea optsprezece ani, iar el se apropia de patruzeci. Fata l-a vrăjit. Deşi la început ea l-a respins, asta nu l-a oprit pe tata.
A furat-o şi a adus-o la castelul din Warwickshire.
— Ce tip încântător, remarcă ea cu ironie, gândindu-se că
aşchia nu sare departe de trunchi.
Marcus îi ghici gândurile şi zâmbi:
— N-a fost primul nobil care a încălcat legea. Toate acestea se petreceau pe la 1785. Acum, lucrurile stau altfel. Nu mă
privi aşa. Eu n-am răpit nicio tânără până acum. Îţi vorbeam despre tatăl meu. Te asigur că nu semăn cu tata.
Catherine îi răspunse cu răceală:
— Poate că ar fi mai bine să te compari cu alte persoane.
— Cu cine ai vrea să mă compar, Catherine? Cu Melrose Gunn?
Fata se încruntă.
— Marcus, spune-mi ce s-a întâmplat când tatăl tău a răpit-o pe mama ta vitregă?
— S-au căsătorit într-o capelă, la Wrotham. Au avut împreună doi băieţi şi o fată. Făcu o pauză, apoi continuă: Nici această căsătorie nu l-a schimbat. A continuat s-o înşele şi şi-a găsit sfârşitul într-un duel pentru nevasta altuia.
— Cred că ai avut o copilărie nefericită.
— Nu, nu se poate spune asta. Tata n-a prea fost prezent.
După ce a murit nu i-am simţit lipsa.
Lui Catherine i se făcu milă de Marcus. Când murise mama ei, avusese impresia că lumea se sfârşise.
— De ce nu este primită în societate mama ta vitregă?
Marcus mergea alături de ea şi părea absorbit de peisajul care se deschidea în faţa ochilor lui. Îşi lăsă privirile să se desfete cu frumuseţile văii străbătută de un râu, flancat de copaci minunat coloraţi. Marcus se întoarse spre ea.
— Lumea n-a acceptat faptul că el s-a căsătorit cu fiica 92
unui croitor. Au preferat s-o considere amanta lui. Când prietenii tatălui meu veneau în vizită, soţiile lor nu-i însoţeau.
— Dar nu este drept.
— Da, nici mie nu mi s-a părut normal, însă la vremea respectivă eram prea mic pentru a înţelege asta.
— Tatăl tău chiar s-a căsătorit cu ea?
— Desigur. Helen îl are martor pe capelan, iar căsătoria a fost înregistrată în registrul capelei.
— Şi atunci, lumea de ce se îndoieşte?
— Din cauza unei brăţări, aşa-numita brăţară de cununie Wrotham, o moştenire de familie, care a aparţinut pe rând fiecărei mirese. Tradiţia a început cu primul conte. Mama mea a purtat-o, dar tata nu i-a dat-o noii lui neveste şi nimeni nu ştie unde se află acum acest obiect.
Catherine păru că se gândeşte la ceea ce aflase. Marcus o privea uşor amuzat.
— Ce este? întrebă el. Nu mai ai întrebări?
Catherine îl săgetă cu privirea.
— Trebuie să ştiu toate acestea dacă urmează să trec drept soţia ta. Dar să vorbim despre fraţii şi sora ta vitregă. Nu mi-ai spus nimic despre ei.
— Cred că nu are rost. Îi vei cunoaşte curând. De altfel, în ultimii ani n-am prea stat pe acasă şi ne-am înstrăinat. Dar nu-ţi face probleme, Cat. Nu te vei confrunta cu nimic deosebit. Poţi face faţă situaţiei.
Acest „Cat” o deranjă. Numai Amy îi spunea aşa. Era un apelativ prea intim şi nu se potrivea relaţiilor dintre ei. Se abţinu să-l atenţioneze, ştiind că oricum n-o lua în serios.
