— Nu-i chiar atât de rău.
Ea îl privi uimită, nevenindu-i să creadă, apoi, arătând spre oglindă, zise:
— Chiar aşa arată soţia ta?
Marcus şedea cu bărbia sprijinită în palme şi o studia.
Catherine de-abia mai respira:
— Ei?
Marcus clătină din cap:
— Când încerc să mă gândesc la Catalina, nu-mi mai pot aduce în faţa ochilor figura ei. Nu mai văd decât chipul tău.
— Ar trebui să mă simt flatată.
— Îmi amintesc că avea o aluniţă, chiar aici. Îi atinse încet colţul gurii cu un deget.
— O aluniţă? Ea nu avusese acea aluniţă niciodată. Oare Marcus o punea la încercare?
— Sau poate că nu avea. Nu-mi mai amintesc.
Catherine îl privi fix:
— S-ar părea că soţia ta nu ţi-a lăsat o impresie prea puternică. Brusc simţi că o cuprinde furia, deşi nu avea niciun motiv. A existat vreo femeie în viaţa ta care să-ţi lase o impresie puternică, Marcus?
El îi zâmbi cu viclenie:
— Tu, Cat. O luă în braţe, dar ea îşi propti palmele de pieptul lui. Ce naiba! Marcus îi dădu drumul şi făcu un pas înainte. Capotul tău este ud? Se uită la petele de vopsea de pe mâini.
— Te-ai murdărit de vopsea şi pe cămaşă. Nu pune mâna.
Vopseaua asta se întinde foarte repede. Luă un prosop şi începu să şteargă petele.
— La naiba, Cat! Se întind şi mai tare! Marcus o porni spre 96
uşă.
Catherine stătea în mijlocul încăperii cu claia de păr vopsit negru.
— Trebuie să-i faci ceva părului ăsta, zise Marcus. Unge-l cu ceva. Nici nu ştiu ce ai putea să-i faci. Nu uita, mâine ne trezim de dimineaţă.
Când uşa se închise în urma lui, Catherine oftă şi căzu pe pat.
CAPITOLUL 11
În dimineaţa următoare, Marcus şi Catherine porniră spre Londra. Plecaseră ca domnul şi doamna Lytton şi când ajunseseră acasă la Marcus, în Cavendish Square, deveniseră contele şi contesa de Wrotham. Era debutul lui Catherine în societatea londoneză şi primul test, ca soţie a lui Marcus, înainte de a face cunoştinţă cu familia lui din Warwickshire.
Naşa lui Marcus îi invitase la o petrecere de bun sosit, organizată în St. James Square. Lady Tarrington nu dădea niciodată petreceri dacă nu strângea cel puţin treizeci de invitaţi.
— Te rog să nu-ţi faci probleme, să nu te crispezi, zise Marcus. Te vei descurca de minune.
O ajută să urce în trăsură, apoi urcă şi el.
— Nu pot să nu-mi fac probleme, îi răspunse Catherine.
Am prieteni la Londra. Dacă mă recunoaşte vreunul dintre ei?
— Cine?
— Prietenii mei, Emily şi soţul ei, sau Melrose Gunn. De fapt ea se gândea la sora ei.
— Aici nu vor fi prezenţi, iar dacă se întâmplă să te vadă la teatru sau într-un alt loc public, se vor afla la distanţă. De altfel, vor vedea ceea ce vor să vadă – pe soţia mea.
Interpretându-i greşit tăcerea, Marcus continuă:
— Am mai discutat despre asta deja. Cea mai bună cale de a lansa vestea că soţia mea a venit din Spania este să ieşim 97
împreună. Asta ar trebui să le dea de gândit lui El Grande şi Catalinei. Apoi, ne retragem la Wrotham.
Marcus spera că îi va fi mult mai uşor să controleze situaţia la Wrotham. Nu avea de gând să lase totul la iniţiativa lui El Grande şi a Catalinei. Voia să-i determine să
vină la el.
— Înţeleg toate astea, dar consumul nervos este destul de mare. Dacă oamenii mă recunosc totuşi? Eu am ochii albaştri. Te-ai gândit vreodată la problema asta?
— Îţi faci prea multe probleme. Şi Catalina avea ochii albaştri. De altfel, chiar şi eu sunt convins uneori că eşti soţia mea, deşi cunosc adevărul.
