— Chiar aşa? Catherine îi zâmbi privindu-l în ochi.
— Da, zise Marcus. Dar ce ţi-am spus este valabil atâta timp cât nu deschizi gura. Spaniola ta lasă mult de dorit.
Catherine îşi luă un aer îngrijorat.
— Vorbesc spaniolă la fel de bine ca şi tine. Ba, chiar mai bine.
— Dar asta nu înseamnă prea mult, cred că-ţi dai seama.
Catherine răsuflă uşurată. Îşi făcuse probleme inutile.
Marcus n-o lăsă singură niciun moment, iar naşa lui şi prietenii acesteia păreau să agreeze tot ce spunea sau făcea ea. Nu-i puseră nicio întrebare stânjenitoare, deşi nu mai era un secret pentru nimeni faptul că se cunoscuseră în condiţii speciale. Mulţi dintre amicii lui Marcus lipseau, fiind la proprietăţile lor din afara oraşului şi asta îi uşură mult situaţia.
În săptămâna care urmă, se duseră la teatru şi Catherine o zări pe Amy în loja ei, înconjurată de admiratori. Marcus o salută, înclinând capul, dar nu se duse în loja lui Amy, aşa cum făceau mulţi soţi. Doamnele ignorau faptele soţilor, chiar dacă se petreceau sub ochii lor. Amy o privi de multe ori pe Catherine, dar nu păru că o recunoaşte.
Zilele trecură şi, spre surprinderea ei, începu să-i placă
ceea ce făcea. S-ar fi simţit chiar foarte bine dacă nu şi-ar fi reamintit mereu că se află într-o misiune, în care Marcus putea fi un adversar. Maiorul Carruthers nu stătea degeaba.
98
În timp ce ea îşi juca rolul, el investiga condiţiile în care avuseseră loc toate crimele, încercând să găsească un element de legătură între ele, în afară de faptul că, la un moment dat, victimele se aflaseră împreună la baza partizanilor lui El Grande. Catherine spera că el va găsi dovezi care să-l exonereze pe Marcus. Una era să-l pedepsească pentru ceea ce îi făcuse lui Amy, şi alta să-l vadă spânzurat. Nu-l ura atât de mult. De fapt, se temea că
începuse să-l placă.
Aproape în fiecare după-amiază, când vremea le permitea, plecau la plimbare cu trăsura lui Marcus. Nu erau niciodată
singuri; permanent îi însoţea cineva care călărea în spatele trăsurii, şi Catherine ştia că omul era înarmat. De fapt, şi vizitiul avea armă. Când raportă acest lucru superiorului ei, subliniind că toate acestea par a veni în sprijinul versiunii lui Marcus, acesta fu de părere că Marcus încearcă astfel să
scape de suspiciunile care planau asupra lui şi să-i pună pe Catalina şi pe El Grande în centrul atenţiei.
La asta se gândea Catherine în timp ce se îndreptau spre Hyde Park. Marcus o întrebă:
— Te-am văzut vorbind cu unul dintre grădinari, înainte de micul dejun. Despre ce discutaţi?
Grădinarul era Crewe, omul maiorului Carruthers.
— A, da, vorbeam cu Crewe. A fost în Campania Peninsulară, ştiai?
— Da, zise Marcus. De asta l-am şi angajat.
Catherine se întrebă dacă el era suspicios sau încerca doar să facă conversaţie.
— Din moment ce sunt spaniolă, zise ea, omul a crezut că
mă interesează subiectul. Desigur, i-am mulţumit că mi-a salvat ţara de sub dominaţia franceză.
Marcus zâmbi:
— Ai făcut foarte bine, zise el, şi trase de hăţuri oprind caii.
— Tristram, zise el.
Catherine întoarse capul şi văzu un tânăr călare pe un murg frumos. Acesta se desprinsese de grupul de tineri în 99
care se afla şi se îndrepta spre ei. Privindu-l, ea îşi zise că
trebuia să fie rudă cu Marcus. Îşi aminti că Tristram era fratele mai mic al lui Marcus.
— Catalina, aş vrea să ţi-l prezint pe fratele meu Tristram.
Vorbele lui Marcus îl făcură pe tânăr să roşească.
— Încântat, zise el. Voiam să spun, bine aţi venit în Anglia.
— Ştim ce voiai să spui, îl întrerupse Marcus, însă nu ştiu ce cauţi tu aici. A început deja trimestrul. De ce nu eşti la Oxford?
— Ce faci, Tristram? Abia aşteptam să te cunosc, zise ea întinzându-i mâna.
Marcus îi privea intrigat, aşteptând răspunsul lui Tristram.
— Ei, ce ai de spus?
— Adevărul este, Marcus, zise Tristram trăgându-şi gulerul, că nu prea mă atrage universitatea. Apoi, începu să
se bâlbâie: latina şi greaca – nu-mi plac deloc.
— Să înţeleg că ai picat la examene? O să mai discutăm despre asta. Dar de ce n-ai apărut în Cavendish Square? De când eşti în oraş?
