— Şi ce legătură are asta cu soţia mea?
— Nu fi copil, Marcus! Dacă cineva vrea să te omoare pe tine, şi ea este în pericol.
— Cine ar vrea să mă ucidă?
— De unde să ştiu eu? Unul dintre partizanii care au fost cu tine, bănuiesc. Sau puşcaşul. Fii atent, Marcus. Să nu zici că nu te-am prevenit. La revedere, domnule Lytton.
Cu aceste vorbe, Farrel plecă.
Marcus se întoarse spre David.
— Ai auzit şi tu aceste zvonuri?
— Da, le-am auzit, dar era o poveste atât de încâlcită încât n-am ştiut ce să mai cred.
— Nici eu nu ştiu cum să interpretez aceste zvonuri, zise Marcus.
Pe drumul spre Cavendish Square, Marcus se gândi la spusele lui Farrel. Era mâhnit că aceste bârfe erau foarte aproape de a-şi atinge scopul. În acelaşi timp, se temea pentru viaţa lui Catherine. Maiorul Carruthers îl, convinsese că ucigaşul îşi va considera misiunea împlinită numai când îi va elimina pe toţi acei care fuseseră în ascunzătoarea lui El 202
Grande. Nu exista legătură între episodul cu felinarul spart de pe scări şi atacul asupra lui, în Hyde Park, dar misterul continua să persiste. Cine era ucigaşul şi ce îl determinase să
comită atâtea crime? Era oare puşcaşul, sau aşa cum spusese Farrel, unul dintre partizani? Îşi aminti de El Grande şi nu-şi putu stăpâni o înjurătură. Era gelos pe acel tânăr, lucru neobişnuit pentru el. Se întreba dacă nu cumva după
divorţ, Catherine se va căsători cu El Grande, idee care îl scotea din minţi. Oricum, nu-şi găsea nicio justificare pentru faptul că întârziase atât şi nu-şi consultase mai devreme avocaţii. Nu era convins că divorţul reprezenta cea mai bună
soluţie. De altfel, divorţul acesta nu va aduce nimic bun niciunuia dintre ei. Se gândi la Catherine.
La naiba! Pe cine încerca el să convingă? De fapt, el simţea lipsa lui Catherine. În pofida a tot ce se întâmplase, îi simţea lipsa. Orice bărbat cu mintea sănătoasă ar fi fost bucuros să
scape de ea. Dar nu el! Tristul adevăr era că se îndrăgostise de o femeie care îl trădase de atâtea ori.
Se întrebă de ce e atât de furios. La un moment dat îi trecuse toată supărarea. Dar revăzând totul, ajunsese la concluzia că nu numai Catherine era vinovată. De fapt, ea fusese doar o agentă. În această calitate se supusese ordinelor primite şi nu putuse să-i spună totul, chiar dacă
dorise s-o facă.
Îşi aminti de Carruthers. Maiorul îi precizase că, întrucât Catherine nu raportase incidentul cu felinarul de pe scările turnului, nu mai putea fi folosită ca agent. La acea vreme vorbele acestuia nu avuseseră decât darul de a-l înfuria.
Catherine nu raportase nimic despre incidentul din turn pentru că-l suspectase pe el că voise s-o omoare. Când se mai calmase, înţelesese mai bine. Catherine se aflase între ciocan şi nicovală. Marcus nu făcu niciun fel de supoziţii privind sentimentele ei, dar în niciun caz n-o putea acuza că
ar fi vrut să-l vadă spânzurat.
Nici el nu era total nevinovat. O provocase la fiecare pas, iar când fata îşi apărase interesele, el se bosumflase ca un copil. Nici nu mai voia să-şi amintească că-i ceruse să-i fie amantă. Singurul lucru pe care-l putea spune în apărarea lui 203
era că nu încercase niciun moment s-o seducă. Ea i se dăruise pentru că dorise s-o facă. Acum, când ştia adevărul despre Amy, realiză câte eforturi făcuse Cat ca să-l ierte, şi asta nu pentru că el ar fi sedus-o pe Amy – Cat n-ar fi iertat un asemenea lucru –, ci pentru că Amy fusese cândva amanta lui.
Numai când se gândea la Amy, chiar şi acum după atâta timp, roşea imediat. Nu-i venea să creadă nici acum că Amy este sora lui Cat. Cu alte cuvinte, cumnata lui îi fusese cândva amantă. Ruşinos lucru. Îşi aminti casa din Chelsea în care o instalase pe Amy, sofaua cea galbenă şi pasiunea pe care o simţise pentru ea. Avea doar douăzeci şi doi de ani la vremea aceea; şi el fusese îndrăgostit aproape de toate femeile care îl atrăseseră. Amy făcuse parte dintr-un număr mare de amante pe care le avusese, dar niciuna nu-i stârnise o asemenea pasiune ca ea. Neşansa îl făcuse să aleagă
tocmai pe sora celei care îi era acum soţie.
Se gândi la situaţia creată. Şi le imagină pe amândouă
aşezate la masa de duminică, aşa cum era obiceiul: soţia în capul mesei şi fosta lui amantă... Marcus lăsă să-i scape nişte vorbe grele care îngroziră un trecător şi-l făcură să
întoarcă, brusc, capul în altă parte.
Desigur, Amy era cea care putea să-i creeze cele mai mari probleme. Mai erau şi sentimentele lui Catherine pentru El Grande. Ea îl diviniza pe acel bărbat. Marcus prefera să fie bărbatul care să ocupe locul din patul lui Catherine, decât să
fie divinizat de ea. Avea mai mult de câştigat. Piedestalul pe care îl aşezase ea pe El Grande era cam rece, spre deosebire de patul lui Catherine.
Revăzu în minte pentru a nu ştiu câta oară ultima lor noapte de dragoste. Fata fusese şocată de ardoarea lui, ca şi el, de altfel; îi ceruse prea mult dintr-o dată. Făcuse cu ea lucruri pe care nu le încercase cu nicio altă femeie şi-i ceruse să-i răspundă cu aceleaşi gesturi. Nu-şi închipuise c-o să i le ceară, dar se înscriau în limita normalului între un bărbat şi soţia lui. Sau numai el vedea aşa lucrurile. Ea nu protestase şi nici nu încercase să-l oprească. I se dăruise toată şi amândoi se bucuraseră de acele momente.
204
Apoi, dintr-o dată, Cat îi ceruse divorţul. Iar el îi promisese c-o să se ocupe de acest lucru. Acum, nu mai putea amâna.
Mâine. Va fixa o întâlnire cu avocaţii lui, la prima oră.
Cu figura împietrită, Marcus intră în casă. Giles, majordomul, veni să-l întâmpine, dar când îi văzu expresia cruntă, nu ştiu cum să dispară mai repede.
CAPITOLUL 25
De sub candelabrul cu sute de lumânări, naşa lui Marcus, lady Tarrington, privea mulţimea de oaspeţi adunată în sala de bal a casei ei din St. James Square. La recepţiile date de ea participa întotdeauna multă lume, dar seara aceasta era deosebită, cu toate că sezonul nu începuse încă. Erau înaintea Crăciunului. Şi toată lumea care venise la petrecere o făcuse pentru a-l vedea pe Marcus şi familia lui.
Auziseră cu toţii zvonurile care împânziseră Londra şi potrivit cărora Marcus ar fi obiectul unei vendete şi îşi ascunsese soţia, pentru a o proteja. Toate aceste speculaţii adăugau farmec serii şi toţi erau impresionaţi chiar şi dacă
abia îl cunoşteau. Lady Tarrington dezminţise aceste zvonuri, dar profitase de ele pentru a asigura succesul balului.
Marcus nu reprezenta singurul punct de atracţie. La fel de importantă era şi mama lui vitregă. Lady Tarrington îşi roti privirile prin sală, observând grupurile de invitaţi care stăteau în jurul ringului, aşteptând să înceapă muzica. Acolo se afla şi lady Wrotham, împreună cu cei doi fii ai ei, Tristram şi Penniston. Trecuseră aproape treizeci de ani de la scandalul acelei căsătorii care marcase societatea. Cu toate acestea, se mai putea vedea şi acum ce anume îi luase minţile lordului. Deşi se mai îngrăşase şi părul îi era grizonat, lady Wrotham era frumoasă. Trăsăturile ei aveau o anume dulceaţă şi candoare chiar şi acum. Lady Tarrington se gândi la acel conte imposibil care o forţase pe această fată
