inocentă să-i devină soţie şi se cutremură.
Slavă Domnului, Marcus nu moştenise nimic din obiceiurile tatălui său. Băiatul călcase cu stângul în viaţă, 205
dar apoi îşi găsise echilibrul. Dacă ar trai Mary, se gândi lady Tarrington, ar fi mândră de fiul ei. El făcuse ceea ce ar fi trebuit să facă tatăl lui cu ani în urmă, dacă ar fi avut un pic de decenţă – asigurase mamei lui vitrege şi fiilor acesteia locul care li se cuvenea în societate.
În săptămânile care trecuseră de la sosirea lor în oraş, fuseseră primiţi în aproape toate familiile importante, şi asta datorită lui Marcus. Când el îşi punea ceva în minte, nu-i putea rezista nimeni. Păcat că fratele lui, Penniston, nu-i semăna.
Penniston sesiză privirile lui lady Tarrington şi îşi îndreptă
umerii. Nu se obişnuise cu atenţia care i se da. Oricum, nu făcea greşeala să creadă că lumea îl admira. Îl urmăreau şi aşteptau ca familia Lytton, pe care o reprezenta el, să-şi dea în petic. Iar el nu avea de gând să facă nimic de care mama lui să se simtă ruşinată, cel puţin nu în public.
Contesa prinse acea privire a fiului ei şi ridică din sprâncene. Ca răspuns la reacţia ei, Penniston îi spuse ceva cu o voce scăzută. Îşi pusese ceva în gând, ceva ce voia să
discute cu mama lui, dar nu în faţa lui Tristram.
Tristram nu observă ce se petrece între cei doi. Privirea lui era aţintită asupra unui alt tânăr care avea o lavalieră foarte interesantă. Dacă ar fi ştiut cineva ce gândea el în acele momente, s-ar fi ruşinat, dar nimic nu-l impresionase mai mult ca acea lavalieră purtată de un bărbat elegant. Încercă
să-şi întipărească în minte fiecare fald, fiecare nod pentru a o putea descrie prietenilor lui când se va întoarce la Oxford.
Contesa spuse:
— Noi ne ducem să ne plimbăm prin galerie, Tris.
— Poftim? Da, bine. Dacă nu vă supăraţi, eu aş vrea să mă
alătur prietenilor mei.
— Desigur. Distracţie plăcută.
Inima contesei se umplu de mândrie văzându-şi fiul în grupul de tineri din salonul unde se juca cărţi. Contesa îşi spuse că nu exista o femeie mai fericită decât ea în acea sală.
Samantha „trecuse” testul intrării în societate şi contesa scrută din priviri pe cei care dansau pentru a-şi vedea fiica.
Aceasta dansa cu moştenitorul lui Sir John Hanton şi 206
contesa îşi spuse că fiul ei cel mic s-ar simţi foarte bine într-o asemenea companie. Penn se comporta mai bine decât se aşteptase ea.
Când Penn o conduse spre uşile de la intrare, ea îşi atinse cu mâna pandantivul pe care îl purta la gât.
Penn remarcă gestul.
— Este foarte frumos, zise el. Marcus are gust.
Ea se opri o clipă pentru a-l admira. Pandantivul avea o lucrătură extrem de fină şi era alcătuit dintr-un singur medalion din onix negru montat în rubine. Profilul fusese realizat în relief, după o miniatură a ei din tinereţe, dinainte de a se căsători cu Wrotham. În seara aceea, când Marcus i-l pusese la gât, fusese cu adevărat fericită.
Se aflau toţi într-una din camerele de zi şi Marcus spusese: „Data căsătoriei tale cu tata este gravată pe spatele acestui medalion. Prin el doresc să inaugurez o nouă tradiţie.
De acum înainte, fiecare mireasă din familia Wrotham va primi un medalion asemănător.”
— Oare ce s-a întâmplat cu acea brăţară? întrebă
Tristram.
— Cred că nu vom şti niciodată. A fost furată? S-a pierdut?
Îţi mărturisesc, Penn, prefer acest pandantiv acelei brăţări Wrotham. Într-o zi i-l voi da Samanthei, lucru pe care nu l-aş
fi putut face cu brăţara. Este moştenire de familie şi, dacă va fi găsită, îi va aparţine Catalinei.
Penn o conduse spre o sofa care se afla lângă fereastră.
— Am auzit ceva ce ar trebui să ştii şi tu.
— Te referi la zvonurile despre vendetă şi Marcus? Le ştiu, dar Marcus nu le ia în seamă.
— Nu este numai asta. Este... am fost ieri la avocat şi mi-a spus nişte lucruri tulburătoare.
— Ce ţi-a spus?
— Am impresia că Marcus va anula căsătoria.
— Oh, nu! El şi Catalina păreau perechea perfectă!
Penn îi spuse cu răbdare:
— Mama, tu te gândeşti la implicaţii? Oare Catalina se va mai întoarce?
Helen ridică privirile spre fiul ei:
