ELLEN MARIE WISEMAN
CE A LĂSAT ÎN URMA EI
Original: What She Left Behind (2014) Traducere din limba engleză:
ANA ANDREESCU
Editura: TREI
2017
— 2 —
Pentru soţul meu, Bill – care crede întotdeauna în mine
— 3 —
Capitolul 1
Isabelle
Willard State Asylum
1995
Îndată ce a pus piciorul pe terenul abandonat al Azilului de Stat Willard, tânăra Isabelle Stone, în vârstă de şaptesprezece ani, a ştiut că făcea o mare greşeală. Dacă ar fi văzut-o cineva cum stătea pe aleea principală crăpată şi plină de gropi a vastei proprietăţi împrejmuite de copaci, habar n-ar fi avut de groaza ce clocotea în sufletul ei.
În acea sâmbătă ceţoasă de sfârşit de august, briza uşoară aducea miros de papură şi de alge. Rafalele rare de vânt făceau să freamăte păduricea de pini din stânga grădinii. Căldura se ridica precum o pâclă lucioasă de pe pământul ars de soare şi, în iarba înaltă dinspre pădurice, bâzâiau greieri – termometre vii, zumzăitoare, care scoteau sunete mai ascuţite şi mai insistente cu cât se făcea mai cald. Pajiştile îngrijite ale proprietăţii Willard coborau lin dinspre clădirile principale spre ţărmul stâncos al lacului Seneca. Câteva bărci cu vele pluteau pe valuri şi un dig lung se întindea, ca o invitaţie, în largul apelor sclipitoare.
Isabelle – tatăl ei îi spunea Izzy – ar fi trebuit să se bucure de soare şi de priveliştea frumoasă. În loc de asta, ea scrâşnea din dinţi şi se lupta să-şi alunge din minte imaginea găurii sângerânde din ţeasta tatălui ei. Se simţea captivă în purgatoriu. Îşi va găsi vreodată liniştea sau va rămâne, pentru totdeauna, acea fetiţă de şapte ani care retrăieşte oribila noapte în care tatăl ei a fost ucis?
Izzy a făcut un pas şi a ieşit din umbra masivei clădiri principale a instituţiei, numite Chapin Hall, şi a înfruntat soarele, cu ochii închişi, încercând să-şi înăbuşe toate gândurile. Dar, când s-a întors pentru a privi clădirea victoriană din cărămidă, cu trei etaje şi cu ferestre de catedrală, rânjetul batjocoritor al suferinţei şi al fricii a revenit. O
cupolă enormă, pe două etaje, cu ferestre-hublou se înălţa deasupra
— 4 —
unui acoperiş negru şi mansardat presărat cu lucarne, turnuleţe şi coşuri de fum. Un portic din piatră cu stâlpi care stăteau să se prăbuşească proteja enorma uşă dublă de la intrarea principală.
Zăbrele negre acopereau ferestrele înalte care, aproape toate, erau acoperite cu scânduri din interior, excepţie făcând lucarnele şi ferestrele-hublou din cupolă. Clădirea arăta mai degrabă ca o casă
bântuită, nicidecum ca un loc menit să ajute oameni.
Izzy se întreba la ce grozăvii fusese martoră mătăhăloasa clădire.
Ce amintiri înspăimântătoare rămăseseră în cărămizi, în mortar şi în geamurile mate, pe vecie încrustate în structura clădirii, tencuite şi pecetluite cu sânge şi lacrimi? La fel cum durerea şi suferinţa vor fi pentru totdeauna parte a fiinţei ei, amintirile a mii de suflete torturate vor trăi în Chapin Hall şi în clădirile înconjurătoare de pe proprietatea Willard. Cum ar putea fi vreodată acest loc altceva decât un trist memento al pierderii celor vii şi dragi?
A înghiţit în sec şi s-a întors cu faţa spre apă, cu o mână streaşină
la ochi, ca să se apere de soare. Se întreba dacă nu cumva oamenii din bărci priveau înspre azil şi se gândeau că grupul de clădiri din cărămidă şi terenurile acoperite cu iarbă din jur aparţineau vreunui club sau colegiu local. De la distanţă totul părea ordonat şi îngrijit.
Dar ea ştia adevărul. Şi i-a imaginat pe foştii pacienţi în curte, stând în scaune cu rotile sau târşâindu-şi picioarele prin iarbă, cu halatele de spital atârnând pe forme descărnate, cu ochii apoşi. Şi-a imaginat că e una dintre ei, privind absentă spre lacul albastru. Oare pacienţii îşi dădeau seama că alţi oameni se plimbau cu barca, pregăteau cina, se îndrăgosteau şi făceau copii, în micile comunităţi de dincolo de golf? Se întrebau dacă vor fi vreodată eliberaţi, dacă li se va permite să se realăture lumii „normale”?
Sau nu erau deloc conştienţi de vieţile care treceau pe lângă ei?
Izzy a simţit cum i se strânge stomacul când o altă amintire i-a licărit în minte: mama ei, Joyce, întinsă de-a curmezişul patului, la Centrul Psihiatric Elmira, privind cu ochi lucioşi fix spre tavan, cu părul încâlcit şi ciufulit. Fusese o zi sufocantă, exact ca aceasta, şi Izzy şi-a adus aminte de rimelul şi dermatograful care se amestecaseră şi curgeau pe obrajii palizi ai mamei ei, care arăta ca un clovn uitat în ploaie. S-a revăzut cufundându-şi faţa în fusta bunicii, implorând-o să
— 5 —
plece acasă. N-avea să uite niciodată nesfârşitele culoare albe ale secţiei de psihiatrie, mirosul de urină şi dezinfectant, saloanele întunecoase, pacienţii în cărucioare cu rotile şi paturile înconjurate de pereţi de cauciuc. După vizita aceea, avusese coşmaruri, ani în şir.
O rugase pe bunica să nu o mai ducă acolo şi, din fericire, bunica o ascultase.
Izzy şi-a cuprins trupul cu braţele şi a înaintat pe pavajul spart al aleii principale de la Willard, minunându-se cum de se afla ea aici, explorând copia gigantică a acelei înfiorătoare închisori-spital. Ar fi putut inventa o durere de cap sau de stomac, orice, numai să nu vină
aici. Erau şi alţi muzeografi care ar fi putut veni în locul ei. Dar nu voia s-o dezamăgească pe noua ei mamă adoptivă, Peg, curatorul muzeului. De la vârsta de zece ani, de la moartea bunicii ei, acum era prima dată când Izzy avea părinţi adoptivi care păreau să ţină la ea.
Desigur, în mai puţin de un an, va împlini optsprezece ani. Fusese în sistem destul de mult timp pentru a şti că împlinirea acestei vârste nu era marcată printr-o petrecere. Când cecurile de la stat vor înceta să vină, ea va fi pe propriile-i picioare. Atingerea vârstei-limită pentru adopţie însemna că deveneai o persoană fără adăpost. Auzise poveşti despre copii care ajunseseră în închisoare sau la urgenţă, care vindeau droguri, trăiau din ajutorul social şi mâncau la cantinele pentru săraci. Cât de disperată poate ajunge o persoană ca să încalce legea pentru a supravieţui? Pentru moment, lucrurile mergeau bine şi ea nu voia să le strice.
Cu ceva vreme înainte, Peg o rugase să vină la fostul azil să o ajute la salvarea obiectelor care meritau să fie păstrate, înainte ca ansamblul să fie declarat inutilizabil. Fără să spună o vorbă despre rezervele ei, Izzy fusese de acord. Se simţise uşurată când Peg o lăsase să exploreze mai întâi exteriorul în loc să o pună să meargă înăuntru, împreună cu ceilalţi, pentru a cotrobăi prin subsoluri, pentru a rătăci prin sălile de la morgă, pentru a face turul zecilor de saloane abandonate. Dar se întreba ce ar crede Peg dacă ar şti că simpla apropiere de Willard îi provoca ameţeală.
